S-a născut la Petersburgîntr-o familie de evrei rusificată, tatăl său fiind medic în anatomia patologică, doctor în medicină. Bunicul pe linie maternă, şi el medic de renume, era fiul unui rabin din Chişinău. În anul, împreună cu mama, emigrează la Paris. Din 1921, participă la întrunirile „Camerei poeţilor”, sub egida căreia îşi publică prima carte, „Haita celor fideli”, în care se resimte influenţa akmeistului Nikolai Gumiliov. În perioada 1923-1924, face parte din grupul „Peste” („Через”), unul din protagoniştii căruia era avangardistul radical Ilya Zdanevici. A mai fost membru altor câteva asociaţii ale scriitorilor ruşi emigranţi. A lucrat contabil la o companie chimică, patronul căreia era unchiul său.

A mai editat cărţile de poezie „Devotament” (1925), „Jeluire şi triumf” (1939), „Veste” (1957) şi „Inima” (1965). Unele din poemele sale au intrat în antologia „Ancora”, realizată de G. Adamovici şi M. Kantor (1936).

În 1946, a solicitat cetăţenie sovietică. Nu cu mult înainte de moarte, trece la budism.

PETERSBURGUL MEU

Petersburgul meu, cunoscute-mi sunt cocioabele,

Putoarea măruntaielor tale în putrefacţie –

Mai dragi sufletului, decât poveştile înţelepţilor.

Cu lumina felinarelor albăstrui

Mi-ai alinat sufletul.

La ropotul de potcoave, prin ninsoare, prin ploaie,

Răspundea ţocăit pe scări de la intrare

Ce-auzul mângâia.

În ritmurile lor speranţa era fremătătoare.

1913

ÎN MEMORIA LUI ALEKSANDR BLOK

Pocalul s-a spart.

Buzele necunoscutei sunt vopsite.

Şi brusc se sting luminile

În oglinzile neliniştite.

Calea laptelui s-a scurs. Gerul

A ars aburii de vin. Zăpada nopţii

A învăluit oraşul atât de trist.

Întinsul stepelor se extinse-n spaţii.

În cerul groaznic – fulguraţii aprinse,

Orbesc ochii. Stinsă pară.

O iapă dementă bate cu copitele

Ca-ntr-o tobă tătară.

1921

AUTOBIOGRAFIE

(versuri fără metrică)

Lui Serghei Şarşun

M-am născut la Petersburg.

Am fost prins de serviciul militar (dar nu voluntar,

ci prin recrutare obligatorie).

Sunt fricos, aproape neinteresant.

Nu mă bucur de succes.

Mă gândesc ca, pentru ameliorarea sănătăţii,

să înghit untură de peşte.

I.1924

DISCUŢIA AUTORULUI CU SINE ÎNSUŞI

Precum prorocul însingurat în suferinţă,

Încântat, însă neajutorat, în faţa sa

Îşi imaginează tineri perfecţi întru ideal,

Astfel şi tu, Aleksandr, enumeri

Nume pluricomplicate, la hurtă

Încredinţându-le versurilor.

Eu o doresc atât de mult, o visez,

Vreau dragostea mea să-i încredinţez.

Şi bălmăjeşti şi bombăneşti. O fi adevărată

A vieţii astea sălbatică garoafă?

Dar ajunge. Vântului: ga-fa!

Deci tu – nu-i aşa? – cheamă-l pe Aleksandr.

Gust sărat. Chiar dacă nu-ţi mai aminteşti.

Parcă-a fost să fie? Vezi, nu vezi.

Poate, vântul. Singuratic! Ţine minte:

Vei ieşi la drum de unul singur.

Eu sunt asemenea fiarelor virgine.

Şi cred neabătut în dragostea ta.

II.1924

* * *

Corifeul apare-n faţa corului.

Bucurie, fraţilor! Daţi drumul imnului.

Se scutură foşnetul discuţiilor.

În şir dublu, lucesc dinţii solistului.

* * *

Consider că eu nu par destul de curajos

Şi ăsta ar fi un mare păcat, aş spune,

Încât sunt gata celor temerari să le ofer

Toată rezerva de coroane scumpe.

Fără a mă da-n evaluări de drapele, de cuvinte,

În analiza temeiurilor partinice,

Eu m-am obişnuit să afirm, că totdeauna e bună

Roşeaţa grumazilor muşchiuloşi.

Iar când nu mai există salvare,

Trebuie să-mbrac o cămaşă împrospătată,

Ca Dumnezeu să nu spună că-n ceasul din urmă

Omul a uitat de igiena personală.

FIDELITATE

Înainte de-a ieşi pentru-o faptă eroică,

Fiece bărbat trebuie să se închine.

Fără susţinerea spiritelor supreme

El ar putea să arate neputincios

Şi trădător faţă de camarazii de luptă.

Îngenunchind, bărbatul trebuie

Să invoce Oştenii din tabăra îngerilor:

Să-i ofere sângele până la ultima picătură

Purtătorului de sabie, încercuit de furtună,

Şi să-i acorde voinţa în libertate

Risipitorului cu ochi negri, risipitor de moarte,

Învăluit de o linişte nepământeană.

Făcându-şi ritualul abluţiunii,

Cel viteaz se va ridica să-ntâmpine destinul.

Va lăsa orice speranţă – portul timizilor:

Inima pustiită râvneşte bătălia.

Ea va refuza iubirea pământeană:

Învingând setea tandrelor îmbrăţişări,

El va fi vesel pe pajiştile gloriei.

Îmbrăcându-şi pieptul cu prizonierat voluntar,

Bărbatul va spune ferm: Cred în Dumnezeu.

* * *

La Marsilia, în Portul Vechi

Nu ne temeam de nimenea:

Copiii se aţineau după noi.

Cine ar fi obijduit o pereche

Cu puşti mici după ea?!

Arabii ne urmăreau

Cu ochi sumbri

Şi briciul în buzunar.

Din bordeluri ieşeau în capoate

Femei tinere şi bătrâne

Fără copii, fără darul maternităţii.

În Portul Vechi, în Marsilia,

Unde plescăie valurile,

Pumnul nu te poate ajuta,

Iar pistolul – abia-abia,

Eh, burlacule!

* * *

Oricât de mută sau de zgomotoasă

Ar trece pe lume viaţa mea,

Soldatul şi amnarul său cred

Că nicicând nu-i voi uita.

Ţin minte, trei câni erau, şi-aveau

Ochii de mărimi diferite,

Şorţul de vidmă a celui avan

Şi subalternii cazărmilor n-au

De ce se teme în vise urâte.

* * *

O mare parte din viaţă eu mi-o cheltui în somn.

Cei din jur spun că

Aş evita ruşinos lupta,

Imputându-mi că voinţa

Mi-i extrem de slabă

Şi că nu aş acţiona.

Mă înţeapă, mă detestă.

Însă eu ştiu că sunt puternic.

MĂ VĂD ÎN VISUL ÎN CARE

TU EŞTI CU MINE.

Nu am nevoie să fiu iubit de tine,

Ci eu trebuie să te iubesc.

Dragostea mea faţă de tine – forţa mea.

* * *

Noi am ajuns să ne jenăm până în adâncul ultimului

Cântec kirghiz. Ne emoţionasem peste poate.

* * *

Ni se spune că noi otrăvim aerul oraşului

Cu a uzinelor respirare

Şi că părăsim cu bucurie oraşul,

Plecând în munţi, plecând la mare.

Anual, mulţime de bogătani petrec

Luni în şir la nămoluri şi în saline,

Pe la izvoarele vindecătoare

Ce dau speranţe în ziua de mâine.

Dar parcă totul poate-nsănătoşi,

Spulberând şi oboseli şi boală

În zile plicticoase de trândăvie

Cu sau fără apă minerală?

* * *

Acest poem e fără o ritmică distinctă. Noaptea trecută

Mi s-a arătat un vis destul de frumos.

Eu îi spusesem ei ceva plăcut

Şi ochii i s-au luminat:

Chiar să mă iubeşti tu atât de mult?

Păcat că de cele mai multe ori visele

Sunt mai generoase decât realitatea

Sau poate, din contra, e chiar bine aşa.

Visul – e viaţa sacramentală,

Taina tainelor omului

Neaccesibilă povestitului.

Versurile fără metrică sunt neputincioase şi palide,

Cu cuvinte sărace vorbeşte sufletul bogat.

Că doar zilele noastre de cerşetor freamătă,

Având ritm, dar neavând măsură,

Precum în versurile fără metrică.

* * *

Pe noi ne aşteaptă fericirea după colţ.

Pornim spre ea, ca albina spre polen, în dimineaţă.

Însă nu suntem siguri că, dând colţul casei,

Chiar ne-am pomeni cu fericirea faţă în faţă.

1929

GAZEL

Noroc la toţi! Înţeleptul nu ştie nimic,

experienţa nu vă îmbogăţeşte cu nimic.

Timpul se varsă ca apa cea rece –

nici nu dă, nici nu ia absolut nimic.

Soarele răsare şi apune, s-a dus ziua;

omul nu înţelege, bietul, nimic.

Cuvintele iubirii mint, lingăul măguleşte;

cuvintele minciunii nu lămuresc nimic.

În aste distihuri tu vezi cumplitul adevăr;

ah! nici adevărul nu mai schimbă nimic.

Ascultă, ascultătorule!chiar acest final

îţi oferă cheia a toate câte sunt: nimic.

1953

Igor IARKEVICI*

ISTORIA PATRIOTULUI RUS

Traducere de Leo BUTNARU

Ruşii nu sunt iubiţi. Ruşii niciodată nu au fost iubiţi. Ruşii nu vor fi iubiţi în vecii vecilor. Pentru asta există destule motive. Înşişi ruşii se fac vinovaţi de atare situaţie. Ruşii fac totul, pentru ca să nu fie iubiţi – ruşii îl aleg pentru un al treilea mandat la rând pe Putin, ruşii joacă prost fotbal şi cântă anost şlagărele de estradă, iar când salută, nu sunt bucuroşi de cei cu care se salută, – când spun „Bună ziua”, ruşii nu privesc în ochii omului, ci se uită oarecum pieziş, aiurea. Unde mai pui că ruşii au gropi de gunoi la fiecare colţ. Fireşte, după toate astea nu se poate crede că ruşii ar putea fi simpatizaţi, ca să nu mai zicem de a fi iubiţi.

Igor Iarkevici

Plus că, din punct de vedere strategic, ruşii nu-l folosesc corect pe Dostoievski. Ruşii consideră cu Dostoievski trebui impus tuturor celor, care se trag spre Rusia. Chipurile, după ce-l cunosc pe Dostoievski, dânşii nu vor mai putea să nu iubească Rusia. Numai că în realitate totul e viceversa. După ce-l cunosc pe Dostoievski, toţi cei care se trăgeau, deja nu se mai trag spre Rusia.

Rusia şi ruşii sunt înjuraţi de toată lumea. Faţă de ruşi mereu sunt înaintate pretenţii şi revendicări. Ba că ruşii au o expresie a feţii, după care nu ştii la ce să te aştepţi, – sau că ruşii ar fi în stare să dea cu toporul, precum Raskolnikov, sau ar putea începe să-ţi vorbească despre ceva spiritual, precum academicianul Saharov sau preotul Kuraev¹. De parcă de la ceilalţi, s-ar zice, ştii de la ce te poţi aştepta. Nu, de asemenea nu se ştie. Ba că ruşii beau de usucă. De parcă ceilalţi nu beau mult! Beau şi ei destul. Însă ruşii beau mult nu de aia că ar vrea să bea mult, ci din motivul că ei au o sumedenie de temeiuri din care trebuie să bea. Pe când alţii nu au astfel de temeiuri. Iar ruşii le au.

Ba ruşii sunt certaţi că l-ar fi băgat la mititica pe Hodorkovski. Numai că asta a ieşit întâmplător. Şi cu duduiţele alea din enervantul ansamblu „Pussy Riot”² tot întâmplător a ieşit, deloc intenţionat. Dar cine, mă rog, nu bagă pe cineva întâmplător la pârnaie? Toţi bagă. Numai că pretenţiile sunt din nou adresate numai şi numai ruşilor.

Ba că ruşii sunt leneşi şi lucrează puţin. De ce puţin? Ruşii lucrează mult. Pe când alţii, spre exemplu panda, – nu lucrează deloc. Şi nimeni nu le impută nimic, ci, din contră, toţi mor de dorul urşilor panda, visând să se fotografieze pe fundalul neamului ăsta de mamifere exotice. Pe când pe fundalul ruşilor nu are nimeni chef să se fotografieze. Chiar dacă ruşii muncesc cu mult mai mult decât panda.

Ba că ruşii îl aleg preşedinte pe unul şi acelaşi Putin. Numai că ruşii de fapt nu ţin atât de tare la Putin. Purşi simplu deocamdată nu au pe un altul mai bun decât Putin. De cum va apărea vreunul, fiţi siguri că-l vor alege neamânat.

Ruşii s-au obişnuit că sunt înjuraţi. Şi deja de multă vreme nu mai atrag atenţia la aşa ceva. Numai de ar plăti bani pentru petrol şi gaz, încolo, treaba lor, înjură-ne.

E drept, cu aşa ceva nu s-a obişnuit patriotul rus. Patriotului rus îi este neplăcut să audă cum e înjurată Rusia. Rusia a câştigat războiul. Rusia a scris „Evgheni Oneghin”. Rusia a filmat „Andrei Rubliov”. Rusia a inventat vodca şi tot ce se mai află în jurul ei – pâinea neagră, stacana şlefuită în faţete şi halucinaţia rusească dusă până la delirium tremens. Pentru toate astea Rusiei ar trebui să i se ierte belele care i se reproşează – mirosul urât din gură, Putin şi gropile de gunoi de pe la toate colţurile.

Argumentele patriotului în apărarea Rusiei sunt destul de banale, însă îndreptăţite – Rusia a salvat lumea de tătaro-mongoli, de fascişti, de scriitorii ruşi şi de Stas Mihailov³. Rusia a atras asupra sa loviturile lor. Cum ar fi fost, dacă tătaro-mongolii ajungeau până dincolo de Europa? Însă iată că nu, nu au depăşit limitele, nu a ajuns, nu au trecut, nu au ocupat. Pentru că Rusia i-a luat pe toţi, dizolvându-i în sine.

Patriotul rus e un fenomen complicat. Lui îi este complicat nu doar cu una Rusia. Lui chiar cu sine însuşi îi este destul de complicat. El e pravoslavnic, însă nu crede în Dumnezeu. El e anticomunist, însă cu comunismul se împacă bine. El nu este homosexual, însă cu homosexualii de asemenea se simte mai că bine. El e literaturocentric, însă a obosit de scriitorii ruşi. Nu crede în ei, precum nu crede în Dumnezeu. Patriotul nostru nu agreează peisajul rusesc, pentru că şi de el a obosit, ca şi de scriitorii ruşi. Cât se poate una şi aceeaşi – păduri, câmpii, cer cenuşiu, vodcă, Putin, gropi de gunoi la fiece colţ? Chiar fără să vrei, oboseşti.

În Rusia le este complicat tuturor. Iar patriotului rus în Rusia îi este cel mai complicat. Mai complicat până şi decât opozantului, homosexualului, liliputanului sau negroidului. Chiar dacă patriotul rus nu este băgat în închisoare pe prea mult timp, cum i se întâmplă opozantului, nu este umilit, precum homosexualul, nu este privit de sus, precum liliputanul, şi nu se aruncă în el cu banane, ca într-un african, nu s-ar putea spune că dânsul este iubit mai mult decât toţi ăştia.

Ruşii nu-şi iubesc patrioţii. Ruşii nu-şi cred patrioţii. Rusul este convins că patrioţii ruşi nicidecum nu sunt ruşi. Ei doar spun că sunt ruşi. Pe când în firea oricăruia dintre cei, care îşi spun patrioţi, doar unul Dumnezeu ştie cine se ascunde – vreun oligarh sau chinez, ba chiar vreun negru. Prin patriotism ei nu fac decât să-şi camufleze esenţa lor ne-rusească. Unde mai pui că ruşii ştiu prea bine că este imposibil să iubeşti Rusia. Pot fi iubite doar unele componente ale ei luate în parte. Dar nu e sigur dacă şi asta e posibil. Iar a iubi Rusia în totalitate cu atât mai abitir nu e posibil.

Cel mai mult, patriotul rus este deranjat de Moscova. Moscova e un oraş rusesc. În acest caz, de ce ei, alţii, sunt aici atât de mulţi? De ce se răspândesc? Cine are nevoie de toate astea – ceburek, mante, tarhun, hinkali, şaşlâc, avrat, haleal, întregul Caucaz, minaret, calmuc, uzbec, Ibraghimbek, găluşte, bulba, carpaccio, pizza, sinagoga, coşer, Alan, Soslan – la ce bun? Unde mai pui că toţi ei vorbesc de cât de neconfortabil se simt dânşii aici. În acest caz, de ce sunt aici? De ce au încercuit ei patriotul rus din toate părţile?

Însă patriotul rus nu se pierde cu firea şi continuă să lupte cu duşmanii. Ăştia sunt cât frunză şi iarbă. Duşmanii patriotului rus sunt absolut toţi ceilalţi, în afară de înşişi ruşii. Înainte de toate, Asia Centrală şi Caucazul. Mai înainte erau evreii, însă de la un timp patriotul rus are sentimente mai bunicele faţă de evrei. Chinezii? – şi ei se prenumără printre duşmanii principali, numai că naţionalistul rus încă nu e pregătit pentru a-i înfrunta. Unde mai pui că, deocamdată, chinezii nici nu sunt atât de mulţi pe aici şi, deci, nici nu deranjează cine ştie ce.

Însă, odată, de la un punct încolo, deranjul va fi resimţit. Ruşii vor intra în Europa, iar Asia Centrală şi Caucazul vor trece dincolo de munţii Ural. Stas Mihailov va deveni brandul principal al muzicii mondiale, iar scriitorul rus – trendul universal.

Oamenii ruşi nu ştiu a se mândri cu Rusia lor. Numai lucrurile şi animalele ştiu să facă asta, cu mândria.

Eu cunosc un singur patriot al Rusiei, în care a fost înglobat întregul patriotism rus. Aceasta e ghiozdanul meu de elev, pe care l-am purtat din clasa întâia până în a treia. Pentru Rusia, el era gata să treacă prin foc, apă şi pe sub pământ. El nu-şi concepea existenţa fără Rusia. El era însăşi Rusia. Era de o culoare indefinită, precum Rusia. Rusia de culoarea vodcii. Însă nu albă. Deci, şi ghiozdanul avea culoarea Rusiei. Însă nu albă. El purta cu sine Rusia. Rusia însemna abecedarul. Apoi Rusia a însemna prima mea carte de literatură. Tot Rusia era şi penarul cu creioane şi toc de scris. Ghiozdanul era răbduriu, ca şi Rusia. Ghiozdanul suporta, când îl băgam sub bancă, îl uitam în troleibuz sau îl foloseam în locul unei bare la poartă, când jucam fotbal în curte. Ghiozdanul iubea Rusia şi era gata să suporte aceste şi alte încercări. Deoarece toate se întâmplau în Rusia. Ghiozdanul era mândru că se află în spatele unui elev rus din clasele primare. Şi că acest elev l-a izbit cu el în cap pe un coleg de clasă. Şi că a încercat cu greutatea lui, ghiozdanului, să o sufoce pe o colegă de clasă pre nume Mamud. Însă nu din motivul că o chema Mamud. Ci din motivul că, la ora de educaţie fizică, ea mă izbi, de ajunse-i sub calul de sărit şi cât pe ce să-mi stric ochelarii. Astfel că ghiozdanul se mândrea de-a fi ajuns chiar în epicentrul copilăriei ruse. Că el participă la educarea unui viitor scriitor rus. El nu ar fi dorit să fie o geantă diplomat sau un rucsac. Sau taşcă de încasator. El nu privea în direcţia lor şi nu dorea decât să fie ghiozdanul rus al unui elev rus, care îşi duce în el pantofii de sport, penarul, caietul de dictări şi, propriu-zis, copilăria rusă. Toate încăpeau în el.

Alţi patrioţi nu am văzut. Dar, de fapt, am văzut, totuşi. Acesta e iepurele din serialul cu desene animate „Stai, că îţi arăt eu!” Iepurele era un patriot până la jertfirea de sine. El nu-i invidia pe Tom şi Jerry. Şi nu s-a supărat, când în Duma de Stat a fost numit homosexual. Pentru că nu şi-a dorit decât să fie un iepure rus într-un film rusesc cu desene animate ruseşti.

Alţi doi patrioţi, de fapt patriote convinse sunt vodca şi conducta de gunoi. În Rusia, ele întrunesc simpatia generală. Rusia întreagă se mândreşte cu ele. Ele nu invidiază pe nimeni din analoagele lor occidentale. Şi nu-şi pot imagina destinele în afara Rusie. Vodca e conştientă că numai şi numai Rusia îi poate oferi şansă optimă de autorealizare. Unde în altă parte-n lume s-ar bea atâta sau mai multă vodcă decât în Rusia? Nicăieri. Pretutindeni în alte părţi, lumea bea puţin din vodcă, după care poţi spune că uită de ea. Găsindu-şi alte preocupări. Pe când în Rusia vodcă vor bea, vor bea, vor bea, iar de se va întâmpla ca, un timp, să n-o bea, oricum nu vor uita de ea.

Conducta de gunoi conştientizează, la rându-i, că, oricât ar lăsa ruşii gunoaiele pe la fiece colţ, dânşii nicidecum nu vor putea fără de ea. Mai devreme sau mai târziu, ruşii vor arunca gunoaiele doar în conducta de gunoi. Astfel că toate gunoaiele Rusiei îi vor aparţine doar ei. Conducta de gunoi are motive serioase să creadă în viitorul său rusesc.

Însă toţi ceilalţi doar se prefac că ar fi şi ei patrioţi, în realitate dovedindu-se că atitudinea lor faţă de Rusia e chiar mai a naibii decât a rusofobilor.

Nava cosmică rusească nu e o patriotă a Rusiei. Ea ar fi vrut să decoleze dintr-o altă ţară. Despre Rusia ea ştie multe şi de toate. Inclusiv, că nu va putea zbura departe de ea. Aşa, va zbura puţin, şi – buh! va cădea.

Toţi ceilalţi nu sunt patrioţi. Fotbalistul rus nu e nici el patriot al Rusiei, fiind sigur că Rusia nu e născută pentru fotbal.

Nici Teatrul Bolşoi nu este un patriot al Rusiei. Rusia îi impune să danseze şi să cânte. Însă el nu are chef să danseze. El nu doreşte decât să cânte şi să nu fie sustras de la trebi cu dansul.

Pravoslavnicia nu e nici ea patriotă. Mai înainte era patriotă. Însă de la un timp a încetat să mai fie.

Nici ursul alb nu e patriot. El invidiază panda. Uite, panda se simte mişto – stai tu şi molfăi ziua întreagă bambus, bucurându-te de viaţă. Pe când aici, în Rusia, te simţi idiot sadea, nu alta. Cât e ziua de mare, sari şi tot sari pe blestemate sloiuri de gheaţă.

Nici Oceanul Îngheţat de Nor nu e patriot. El nu iubeşte Rusia. Rusia l-a transferat din Marea Neagră, unde se aflase iniţial. L-a dus departe la nord, impunându-i să curgă. În calitate de Mare Neagră oceanului îi era destul de confortabil. În el se scăldau femei, fel de fel de delfini şi chefalii delicioşi. Acum însă, de când e Oceanul Îngheţat de Nord, în el mişună doar submarinele care, cu diverse reziduuri şi gunoaie, au poluat iremediabil mediul interior.

Patriotul rus are o slăbiciune. Ba nici slăbiciune nu i se poate spune, ci doar un fleac oarecare. Nici nu ar merita să amintim de el. Iar acest fleac se numeşte: violenţă. Patriotul rus înclină spre ea, îi este tovarăş. Violenţa e cel mai bun prieten al patriotismului rus. Pentru că, oricum ai da-o, patriotul rus nu are alţi prieteni. Din acest motiv patriotul rus îşi îndreptăţeşte prietenul, îi ţine parte. Îi îndreptăţeşte pe Lenin, Stalin, Petru I, pe maiorul Evsiukov⁴şi birocratul rus – sticleţii, judecătorii şi politicienii. Patriotul rus le cunoaşte valoarea. Mai ştiind că din cauza lor au avut de suferit chiar înşişi ruşii. Numai că totuna îi îndreptăţeşte. Totuna îi consideră vreascurile necesare, fără de care nu arde focul rusesc. Pentru că ei sunt ruşi.

Cândva, patriotul rus va avea alţi prieteni. Cel mai bun prieten al patriotului va fi conducta de gunoi. Obosind definitiv din cauza Rusiei, patriotul se va ascunde în conducta de gunoi, în interiorul căreia se va consacra deplin salvării Rusiei. Nu este exclus chiar să o şi salveze.

______________

*Igor Iarkevici – prozator, eseist. S-a născut în anul 1962 la Moscova. Absolvent al Institulului de Istorie şi Arhivistică din Moscova. Membru al PEN Centrului Rus. În nr. 37 din 2009 al „României literare” a fost publicat eseul său „Istoria frumuseţii sovietice”.

1. Andrei Kuraev – activist pe tărâm duhovnicesc şi social, controversat în predicile şi teoriile sale.

2. „Pussy Riot” – formaţie feministă de punk rock, care organizează spectacole provocatoare despre viaţa politică din Rusia. În anul 2012, cele trei membre ale formaţiei au fost condamnate la închisoare pentru huliganism.

3. Stas Mihailov – cântăreţ şi compozitor pe care, în anii 2011 şi 2012, revista „Forbes” l-a inclus pe primul loc în topul celebrităţilor din Rusia.

4. Denis Evsiukov – fost maior de poliţie care, în stare de ebrietate, a ucis doi şi a rănit şapte oameni într-un supermarket din Moscova.

CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăş ca o bandă frontală!

Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meşteşugit cu mărgele albe, sinilii şi negre;

Mă voi lipi de tine ca un şorţ din crepdeşin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ţi-l încingem;

La şorţul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,

când tu atingi grăbită pânza iurtei,

îndepărtându-te cu paşi uşori şi repezi, –

Fă-mă breloc zângănitor la şorţul tău!

Ţie – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îţi doresc coapsele,

Cum aş mai zbura întru-ntâmpinarea ta

Şi cu acest braţ încordat să te cuprind şi să te sărut, să te tot sărut…

Te-aş înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,

Ca o plasă cu clopoţei de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –

Te-aş înconjura cu dragostea şi fericirea.

(1921)

NEOLITIC

(epoca pietrei şlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…

Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleştele disperării

Îmi striveşte tâmplele.

Nu văd dimineaţa înflăcăratelor sultănele

Şi nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,

Rămâne fidel zăvorul ruginit.

Vieţile în neolitic sunt triste

În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos,

Şi, înclinându-mă, sărut în negre ovale

Un chip lat şi fălcos.

Să uităm suliţele de piatră

Şi fumul focurilor de rugă ce înălţaţi.

Noaptea, în peşteri, încântate gemete de muieri

Şi plânsetul copiilor speriaţi.

Acum holbaţi orbitele coşmareşti,

Căscând gurile ştirbe, jimbate,

Însă nopţile, ştiu, voi visaţi

Bucăţi de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu vă sunt ultimul semănat.

Dimineaţa avară, în pirostii, din munţi

Adună opalul mort, împrăştiat.

(1921)

* * *

Când se revarsă zorii

şi zarea

precum prima iubire

inundă cu solemnul potop de lumină

apusul neliniştit;

când vrăbiile trezite din somn

presimţind dezgheţul de februarie

se sfătuiesc între ele despre una, alta, –

(posibil, despre cuiburi şi ouăle pe care le vor depune-n ele);

Când, asemănătoare vulpilor urmărite,

rotocoalele de fum roşcat ale hornurilor înalbăstrite

se dispersează în cer

lăsând umbre-nguste peste acoperişuri înflăcărate;

când mânjii noateni

mânaţi la adăpat

nechează

cabrându-se sforăitor

arcuindu-şi cu mândreţe gâturile

şi ridicându-şi cozile tuşinate, –

când se-nstăpâneşte dimineaţa

mie îmi vine să plâng şi să-i mulţumesc cuiva

(oare nu acestor munţi, smeriţi străjeri ai eternităţii,

sau păienjenişului din ungherele bibliotecii mele?)

pentru că eu sunt viu

pentru că primăvara aceasta e timpurie,

pentru că fânul ne va ajunge până la ierburile din mai,

pentru că albinele au iernat în bună stare,

pentru că, iată, curând e martie şi trebuie să ne pregătim

de scoaterea stupilor, aranjarea prisăcii.

(1922)

* * *

Pe harta veche, preocupat,

Îmi trec degetul arătător.

Chiar în acest martie îmbietor

Tu nu vei pleca de acasă?

Să uiţi totul, legăturile cu străinii,

Să semnezi şi să te strămuţi la nord.

Tu vei sta sus, pe punte,

Înfruntând vântul tăios.

Iar acolo, la Anadîr,

Vei fi considerat amerikan man–

Dragoman pentru Siberia,

Cercetătorul muierilor ciucci.

Iar dincolo – Canada, metropole,

Cultură, ladiesşi capstan.

Iar tu în chipiul tras pe ochi

Arăţi a bogătan palid la faţă.

Ajunge! Beatrice şi suratele ei – peste bord!

Zife as Love is sweet.

Mocasini, caţaveica de blană, breeching,

Şi cartea despre ciucci a lui Nordqvist.

(1922)

* * *

Pe cenuşiul cer al sticlei

Lăstunu-n zbor ţipă pătrunzător

Ne-nduplecat şi lugubru

Tânjirea-ncordează arcul.

Cuprins de spaimă, înţepenind,

Eu aştept paşii tăi.

Însă opaiţul e stins

Şi iţe de-ntuneric se ţes tot mai des.

(1922)

* * *

„Succes absolut. – Amerikan Kinema!

Inegalabilul Charli Chaplin!”

Iar astăzi cerul e senin,

Pe trotuare e cald de la pereţii caselor.

Pe zi ce trece e tot mai primăvăratec

Soarele şi gânguritul copiilor.

Înduioşător susur de vioară

Argintiul picurat din streşini.

Ce bine e! Pe asfalt tot mai vesel

Îmi bat şi-mi număr paşii.

Cerşetorul… Îmi permiteţi

Să vă fiu de ghid?

Iar seara la Kinema

Sau la japonezi în cafenea –

La tine, gălbioara mea zână,

Ce miroşi a portocale.

Ce minunat e acest februarie!

Însă unora le e totuna –

Vreo slută cu faţa palidă

Sau gheişă-n galben chimono?

(1922)

ÎN CEAINĂRIE

– „În grădina mea înfloresc azaleele

Şi colindă flamingo sinilii”…

– Mie seara-mi pare prea scurtă…

Ce mai lucesc în noapte ochii tăi!

Nu trebuie să cânţi răscolitor din koto¹,

Eu voi săruta aceste degeţele

Şi netede picioare, şi acest coc –

Încordat şi nesupus lujer de tuia.

Nu aprinde flacăra-n felinare şi

Cu mâna-ţi fierbinte nu da la o parte paravanul…

Ce bine e!

Bâzâie gâzele prinse în plasă.

Pe rogojină, pentru mine micuţa maiko²

Dansează radioasă şi desculţă

În revărsările argintii de shamisen³.

Iat-o că ridică, largi şi prelungi,

Înfloratele mâneci de mătase,

Până la călcâiele roze desfăcând evantaiul amplu…

Şi tot mai iute, ca o petală de vişin,

Luată de învârtejirile de-aprilie,

Maiko se-nvârte pe galbena rogojină de orez.

III

Dinspre golf a prins să adie briza crăpatului de zori.

Prin indolenta ceaţă sinilie

Albesc pânzele bărcilor de pază.

La balcoane s-au stins micile felinare,

Ruptă e struna shamisenului.

Iar micuţa maiko cu mânuţele-i subţiri,

Acoperită cu veşmântu-i sfâşiat,

Ca un fluturaş dormind pe-o crizantemă –

Stă nemişcată pe saltea.

(1922)

________________

1. Koto – instrument nipon cu coarde, asemănător cu harpa.

2. Maiko – ad litteram „fată dansatoare” ; numele dat ucenicelor gheişe din Kyoto şi Osaka. La Tokio se numesc hangyoku („jumătate de piatră preţioasă”) sau oshaku.

3. Shamisen – instrument popular japonez, având ataşată cutiei de rezonanţă o tijă lungă şi subţire pe care sunt întinse cele trei corzi.

Aleksei Krucionîh

(1886 – 1869)

În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil

ubeşciur

skum

vî so bu

r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiarade cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte– ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.

Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani, mica şi ne-tandra sa fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus.În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.

În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.

MOARTEA ARTISTULUI

deprinzându-mă cu-orice necuviinţe

eu însumi le căutam ziua cu lumânarea

dar vai! s-a dus moda la nesăbuinţe

neuitându-le însă – n-am alinare!

şi ţintind cu privirea necorporala fantomă

zisei încet, dar ardent, ca raza de fulgere:

lumea nu pare-a trezi poftă de vomă –

şi căzui cu botu-n canalul de scurgere

(1913)

DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci

năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare

având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă

periem ca şi cum am şopti din greşeală

când păşeam pe zgârie-nori

săream uşor de la primul

până la ultimul

celor ce cred nu le e jale de un argint

aruncaţi-l şi noi tronând

ne tot adâncim după pahare

se-mprăştie buclele

lovii cu securea

marea adie în continuare

pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei

crânguri bărbierite

şi ştiţi cine le...vă daţi seama?

Strâmboumiligroteşti-din-grotă câini

din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete

simple nu vor rezista ce beau tihnit

semilumină a nopţii e friguros să priveşti

în negrogalerii noi nu suntem

noi suntem aruncaţi la marginea lumii

vedem după steiuri mergem la biserică

să spunem vorbe deocheate

când câinii pleacă le rămâne gheara

smocuri de blană stau împrăştiate oriunde

tremurânde acele semne n-au cum să le găurească

nici peştele nici muntele

câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise

dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în

partea opusă câinii cască suntem liniştiţi

nimeni nu ne spânzură nu se spânzură

ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă

şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm

îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate

de-ar face pentru burtă

clătite nu încap sunt sprintene

nimeni nu ştie

cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel

şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră

şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată

stăteam în faţa ei căzând cu capul

şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală

îmi desenează urechile

unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri

iar la mijlocul frunţii

cuvântă o bătrână tânără

şi atunci

pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră

şi noi vom forţa scărpinările dintre

planetele ce se văd printre fostele frunze

ni se deschide ochilor prăpastia

şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte

urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit

planeta că negruviermele ascute cifrele

noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi

când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră

cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi

regina fecioarelor putină

cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă

şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi

mişcarea reginei se schimbă alta începea deja

însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul

şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini

perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra

piatra neagră trăsăturile mahărei despre care

se sfărâmaseră multe vânturi

noi într-o parte

amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de

ochii cabalini ai reginei fecioare

dar câţi au tot rugat au ars jertfe

dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi

uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară

coarnele despicătura

străluciră trebuie ucis

izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele

doar taie dulăii strănută

nevinovatul

e-e zeul

ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?

Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară

precum cuiul iarbă peste taur

amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi

ne uscăm

înmulţeşte piatra brută

pădurea tot copaci greu de marcat graniţele

capetele când sunt mici şi mai mult se pare

mai puţin bolnave

topazul e fumuriu nu e ignifug

apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma

se va îneca din nou

ştersu-s-au numele de pe scoarţa copacilor

vom creşte ca iarba pe cerbice de taur

toate bogăţiile ei sunt la noi

n-am devenit mai bogaţi

şi perla mi-i va încălzi trupul ce slăbeşte

şi mâinele nu-i vor albi

dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă

în iarbă

şerpuiesc

se adună oasele

baie fierbinte

nu îndrăznesc câinii

se rotesc în jurul cozilor

tulpinile au încremenit

când eu îmi luai avânt să înalţ

acutoinsuleleafinelor

m-au primit

dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic

vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ

se aştern lui adulmecă

cu capul se mănâncă

începe să bureze

topazul e greu de deosebit de olmaz

creierul şarpelui e de leac

capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni

trupurile ne încăpeau în firul de praf

os de mamut sub coajă de tei topită

dacă ne vindecă

şi lipitu-ne-am noi palmele de os şi ochii

înmărmureau

pădurea deveni ca ţepele

fluturară batiste

şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt

totul fu acoperit de un grilaj

bărbaţii îşi salvară bărbile

îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală

sub bărbia câinelui bălos

se culcă obosit

furtuna-i departe

ceată de vânătorese vesele

eu venii de aiurea

la câinele meu

lângă casă – ţeapă-naltă

aşa şi se cere în harţă

în chiţimie ploşniţele înţeapă des

şi prafu-i până la cer

dar sunt fericit de puţin

chiar de-i alb în jur

chiar de aud mişcarea bolţilor...

roată grea...

dar mi-am strâns botul –

tu naibă! nu câine...

e cald cu smolitul alături

rumeg piele

dar sare mi-ar mai trebui

să-mi frăgezesc gâtul

ţin minte cum mă băteau

pentru prietenia cu tine

dar risipitu-s-au relele

peste noi o casă povârnită

ca santinelele

bat cărăbuşii

odinioară cum mai tresăreau

simţind împunsăturile

picioarele mi-au ajuns la grindă

dincolo de ea vibrează cântecul

mult alean zadarnic e-acolo

însă mie nu mi-i strâmt de loc

toată vesela noastră

o ceaşcă goală

nu apasă pe dedesubt

o hârtie albastră

împreună cu amicul ne-am încovrigit

e greu de respirat

a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă

gâtlejul se culcă peste mine

dinţii mei fără-ncetare

pielea mi-i destul de tare –

mă mănâncă spatele cu buzele

apeşi pe scândură ploşniţa

...colo în ungher spânzură o furculiţă...

nu trebuie să te rod –

când vom da de pleşuvie

vom coborî...

ce vise mi se mai arată

curând mă voi însănătoşi atunci

voi prinde a goni iepurii

barba nu-mi va atârna-ţurţure

şi mă voi zvânta cu sare

întărindu-mă cu smoală

însă spulberat de praf

nu voi mai cerca visare...

(1913)

* * *

adună bogăţii aleargă-ţi tatăl

printre căruţaşi părăsindu-l

lacăt cât mai greu la uşă poartă

las’ cu văzul smolitei cavalerii

dânsul să gonească după tine

bombănească el vrăji descântece

fără rost să tot lovească-n

uşă

las’ să ridice-acest popor

nu crede suferinţelor sale

las’ să plângă – copiilor spre-nvăţătură

(1914)

PICTORIŢEI OLGA ROZANOVA

Luai o seringă de lungimea a trei străzi

când se înfige nu pricinuieşte durere

omorând pe nesimţite

omenirea suferea de adâncă pierdere de memorie

însă cândva acest ac de sticlă unise Benoresul* şi

Ierusalimul pe el umblând catâri şi oameni

însă cea pe care o luasem cu noi la drum

pierdu calităţile sale păstrându-şi doar răutatea

spasmodicii proprietari deja nu mai sperau s-o utilizeze

aruncând-o printre străzi fără a-şi face griji

şi stricăciunea era mare şi oamenii slăbănogi

îşi schimbară direcţia şi

trecând pe lângă portaluri nu se opreau luând-o

de-a dreptul în lungul depărtării şi spinărilor netede

ce păreau toate solemne şi într-adevăr firmele şi

spinările erau un dimpreună unul o sărbătoare oarecare

trecea peste spate umeri netezind

atunci s-a şi ridicat Uliana şi a prins

a cerşi de la străzi trecătoare roţi

ca să nu meargă drept amintind că seringa

răneşte în orice câmp casă

eu am trasat căile luminoase ale străzilor ştiind că neîndoiala de nimic

nu s-a posomorât ca la începutul

zilei ce se repezi îndărăt

însă între timp spinările reîntoarse şi picioarele fracturate

nu mă recunoscură dat fiind că ochii mei

zburaseră aiurea şi mă numeau Uliana

cu toate că probabil mă luau drept Ivanov

căci era o mare-nvălmăşeală

cineva nimerea sub perdelele ude ce acopereau geamurile

altcineva se pierdea pe urmele alergătorilor

mai apoi abătându-se în casă străină

unde era ca şi cum un animal cunoscut

cu patru picioare

burtă

penele nuferilor conturau în adâncul galben al albiei

semnificaţia ce le amintea tuturor celor de ieri

şi de devremele-mai-înainte despre care uitaserăm

şi iată că moscoviţii aduseră seringa

iar râul se topi şi urma lui era

alb-siniliul stepei pustiului şi ceva mai jos

pieirea fluierului...

şi totul strivi sub roţi trenul ce trecu

şi lacul alb zburător

se căţără în podul căsoaiei

şi geme că nu i se dă vin

lelea peţitoare îşi lasă coada între vine

şi ameninţă cu o stinghie...

(1917?)

_______

*Benares – oraş în nordul Indiei.

* * *

Încăpăţânat şi fraged ca ceapa verde

din gâtlejul dat sub ferestrău

vă voi construi o FABRICĂ DE MOŞIT!

La nuntă cocotelor cu PIELEA IUTE

le voi oferi solemn herbul meu de pivniţă

după care mă voi aşeza

şi cu periuţa de dinţi

voi roti atent maxilarele!

(1919)

* * *

Curat femeieşte grijuliu şi tandru

Ea mă convinse că aş fi adevărat talent

Că mă vor include în meniul special

Şi ca pe o cină aleasă mă va înfuleca înecându-se

Gloata manieraţilor rumegători

Arunca-se-va asupra piciorului meu de viţel

Eu voi spulbera spre ei un set de zâmbete de peştişor de aur

Molipsiţii vor dănţui până-n zori

Zângănind agresiv din linguri

Bând lichiorul înfloratei mele cămăşi

Peste care prins de bretele atârnă un divan de mahon

Şi mă voi retrage-n ungher şi voi plânge

De încântare şi recunoştinţă

Iar după mine va face la fel

Întregul restaurant...

(1919)

* * *

în cel mai adânc loc al golfului de râu –

nu e totul în ordine: acolo

ochiul carasului e prea limpede...

şi râsetul bătrânei

subţirele broşe

cu pămătuful aurite nazuri

şi falsele cărţi de credit prea categorice

TIPĂRITE

CU VERSURILE MELE!...

(1920)

* * *

dezgropătoarele înălţimi

ale pagodelor chineze

se rotunjiră-n gălbejeala

duduitoarelor sobe

şi în ricşă

fluieră cristeiul

chemând a muţenie

reprezentaţiile în beneficiul CATASTROFELOR!...

(1920)

* * *

Cochetând cu butoanele

din scorpioni proaspăt-otrăviţi

macaraua portuară

de două ori îşi alungi

periscopul de smarald al capului

cu un satin-indigo acoperindu-şi

braţele

întărâtând zburătoarele Olimpului

zeiţe de alabastru

cu-pi-cio-ru-şe-de-zinc!...

(1920)

Iubit și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure.

Adică un scriitor consacrat, a cărui poziție în evoluția poeziei românești este de mult stabilită, și care nu mai trebuie să facă altceva, de acum încolo, decât să fie egal cu sine însuși. Ceea ce Leo Butnaru și face, în pofida unor demersuri surprinzătoare (ca volumul de proză confesivă Copil la ruși, din 2008) ori monumentale (de tipul premiatei Panorame a poeziei de avangardă ruse, din 2015). Poetul nu vânează neapărat capodopera, ci edifică, în spirit modern, o operă: complexă, densă, cu multe fațete (poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, publicistică).

Rolul de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist, iar la Chișinău noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru. Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția generației optzeci.

Ce s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma” optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E, dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în poezia română de azi.

Se cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice. Că nici măcar în „Moldova sovietică” nu se poate scrie poezie română cu modele din secolul al XIX-lea sau din interbelicul rusesc, așa cum încercau, de fapt, mai toți scriitorii din URSS, la acea dată. Simplificând puțin – și folosind niște repere care lui Leo Butnaru îi sunt binecunoscute –, așspune că poetul a înțeles, înainte de apariția optzecismului, că poezia rusă contemporană este minoră întrucât a urmat modelul Esenin, nu modelul Hlebnikov. Și că, păstrând proporțiile, o asemenea întoarcere la originile modernității era necesară și în poezia română din Basarabia, dacă se dorea o racordare, peste frontiera artificială de pe Prut, la poezia care se scria în România la acea dată. Poezie pe care, de altfel, scriitorii basarabeni au putut-o asculta pe viu, în 1976, în timpul memorabilei vizite a lui Nichita Stănescu la Chișinău. Ca să scrii în codul lui Nichita, nu e de ajuns să reîntorci poezia la lirism și să te revendici de la Gogași Pillat (chiar dacă ambii sunt mari poeți). E nevoie să treci mai degrabă prin experiența poeziei moderniste și a avangardei, prin Vinea și Voronca, prin Geo Dumitrescu și Tonegaru. Și nu la modul ironic-parodic, cum o va face postmodernismul, ci asumând și asimilând la propriu experiența acestei poezii, marginale, poate, în interbelicul românesc, dar care a jucat un rol atât de însemnat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Experiență pe care, împotriva curentului dominant la Chișinău, Leo Butnaru a făcut-o, în deceniul al optulea, înainte ca postmodernismul să fi apărut în Basarabia. Și, mai ales, altfel decât o va face acesta.

Leo Butnaru nu a avut, în Chișinăul din a doua jumătate a deceniului al optulea, acces la surse americane sau vest-europene, din cele care circulau, fie și semi-oficial, în România (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Hans-Magnus Enzensberger ș.a.). Nici nu a știut de la bun început încotro vrea să meargă. Remarcabil mi se pare – și chiar salutar, dacă vocabula nu pare prea mare – gestul decis, provenind dintr-un instinct fără greș, de a scrie altfel. De a-și asuma riscul de a greși, de a rătăci pe cărări care nu duc, probabil, nicăieri, de a experimenta de dragul experimentului și, mai ales, de a fi greșit înțeles. Într-o pseudo-literatură, cum era în acei ani literatura „moldovenească”, în care critica adevărată mergea pe coji de ouă, cu ochii la cenzură, acesta din urmă era riscul cel mai mare: cel de a fi greșit înțeles. Era un risc literar, care putea fi ușor convertit într-unul politic.

Leo Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii, distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și se termină înși ca act de limbaj. El a simțit de la bun început că marele handicap al poeziei care s-a scris după 1944 în Basarabia îl constituie limbajul. Limba literară, în sine, pocită de calcuri, de rusisme și de transformarea regionalismelor moldovenești în normă literară (în numele existenței unei „limbi moldovenești”, distincte de cea română), și limbajul poetic, alterat de influența covârșitoare a poeziei de agitație și propagandă, croită după model rusesc în primele două decenii de existență a „RSSM”.

Motiv pentru care Leo Butnaru a abandonat poezia semantică, în favoarea unei poezii morfologice și sintactice, care să exploateze resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice, pe care discursul le parcurge cu voluptate și inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.

Apoi, e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le recompună, așa cum poate, spre a obține o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși poezia.

În fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo Butnaru, pentru care anticul dicton Nici o zi fără un rând e un imperativ existențial. Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți „versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrînd-nevrînd, atotputernic), și proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un model al scriitorului adevărat. Care poate să fie foarte activ în spațiul virtual – Leo e campion și la asta –, atâta timp cât nu confundă writing cu texting. Ceea ce Butnaru, spre deosebire de mulții săi colegi mai tineri, nu face niciodată.

Un scriitor adevărat, într-un colț de țară în care e mai greu să fii scriitor adevărat.

P. S.Sper că vreun coleg de la Chișinău, prea atent la modestele mele considerații pe tema literaturii române din Basarabia, nu o să-mi reproșeze faptul că, în articolul de față, nu am citat versuri din foarte bogata operă a lui Leo Butnaru. Pe lângă faptul că am făcut-o și o voi mai face, cu alte ocazii, acest articol nu este o cronică și nu conține nici un sens ascuns, ci doar o încercare de lectură critică a unei opere de primă mărim

La Salonul de Carte "Bookfest 2016" de la "ExpoMoldova", Chişinău, am primit cele 2 volume (poeme, proză, teatru) de Daniil Harms în traducerea mea. Mulţumesc domnului director Ioan Cristescu, mulţumesc Editurii "Tracus Arte"!

DANIIL HARMS (1905 – 1942)

Fac corectura la două volume de poeme, proză şi teatru de Daniil Hars,

care urmează să apară la o editură bucureşteană.

Şi cum să rezist eu ispitei de a nu le oferi şi prietenilor mei

câteva mostre harmsiene? Le public aici.

L.B.

Aerostatul

Daniil Harms, dosar judiciar

Pentru ca balonul să se-aşeze lângă Kremlin

a fost amenajată o poiană rotundă

rotundă cap-picoare, iar jur-împrejur

e întuneric. O, noapte a balenelor!

1928

Monostih

Plânge sacadat maşina de tocat.

*     *     *

Odată Dumnezeu mă lovi în umăr

eu am strigat: vai ce fierbinte e!

şi am sărit în apă să mă răcoresc

să potolesc arşiţa de pe trup.

Şi am rămas în apă să-mi fac rugăciunea

cu murmur de protopsalt

stăteam la soare sub pinul înalt.

1931, iulie

*     *     *

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh

eu ieri stăteam la geam şi-mi aţâţam auzul

pământul îi spunea arborelui: creşti

arborele creştea lent – da totuşi perceptibil ochiului

stând ba golaş ba ascunzându-şi tulpina într-o vază verde

la soare citind insignele bucuriei sale

uneori planetele se mişcau printre stele

iar arborele se înclina fluturând cu cuiburile păsărilor

şapte curcubeie se arcuiau peste arbore

eu am văzut răbojurile ochilor de înger

ele priveau de sus la noi

citind ale anilor numere favorabile

*     *     *

Vecino ajută-mă să fac cunoştinţă cu tine.

Fii prima în problema asta.

Eu nu pot pricepe

m-am năucit de tot –

ce doreşti tu?

Cu mine vecina va face cunoştinţă

sau pur şi simplu să privesc uliţa

neluând în seamă cea pasăre străvezie

care zboară din instituţie

nouă servindu-ne de poştă

ducând dorinţele de  la inimă la inimă.

TRANSCRIU PASAJE DIN ESEURILE DESPRE SCRIITORII LUMII, INCLUSIV RUŞI, ÎN CARE MĂ REFER ŞI LA LEV TOLSTOI.
ESEURI DIN VOLUMUL „ŞLEFUITORUL DE LENTILE”,
APĂRUT ACUM CÂŢIVA ANI, LA EDITURA ICR.

Lev Tolstoi învedera prin excelenţă o atitudine conservatoare faţă de munca scrisului, fie aceasta şi de rutină. Neavând la inimă ciornele, el nu aşternea în grabă prima sau a doua variantă a vreunei povestiri. «Neacurateţea» unei atare metode, precum i se părea lui, l-ar fi deprimat, l-ar fi abătut de la subiect, curmându-i pofta de a mai scrie. Spunea că se conduce mereu «de sentimentul afectivităţii sau al urii faţă de mişcarea scriiturii. Plictiseala e cel mai sigur semn al neartistismului. Până nu am şlefuit fraza precedentă, nu pot începe alta nouă». Antipodul lui Tolstoi îl reprezenta, s-ar putea spune, Dostoievski, despre care N. Ciudakova remarca: «Scriind capitolele din Adolescentul cu o imaginaţie şi rapiditate fulminante, (Dostoievski) lăsa în manuscris însemne sugestive – aluviunile gândirii sale puternice, imagini, scene schiţate grabnic pe colţurile de file, pe câmp, printre rânduri...» Iar B. Tomaşevski depista în astfel de manuscrise şi «un fel de nerăbdare psihologică a şuvoiului de gânduri haotice, de nestăvilit».

Când se stinge (la Marsilia, în 1891) Rimbaud, Lev Tolstoi scria Înviereaşi Cadavrul viu. S-ar întrezări aici vreo anumită legătură? Da, una asociativă. La vârsta de 19 ani, când genialul poet francez abandona definitiv literele, viitorul genial prozator, alias contele de Iasnaia Poleana, îşi planificase ca, în următorii doi ani, să înveţe şase limbi, să studieze dreptul, să se iniţieze în medicina practică, să facă istorie, geografie, statistică, matematică, pictură, să scrie o disertaţie, să se iniţieze temeinic în ştiinţele agricole (era moşier, nu?). Ce mai! Un atare program nu ţine decât de inocenta megalomanie a naivei juneţi, fiind insuflat de entuziasm ori, cum spunea Rimbaud, de o «Nebunească ambiţie!» şi de necunoaşterea capacităţilor reale de care dispune nu că un om de rând, ci chiar un geniu. O viaţă întreagă abia de-ar ajunge pentru realizarea unui atare proiect, pe când doi ani, iubite Lev Nikolaevici...

Până a se îndreptăţi, la 70 de ani, drept un bătrân oarecare ce se ocupă şi el de «fleacuri», scriind romane, Lev Tolstoi, în tinereţe, îi mărturisi lui Botkin că făcuse foarte bine că nu l-a ascultat pe Turgheniev, care îl sfătuia să se dedice... literaturii. Renumitul medic găsi de cuviinţă să-l pună la curent şi pe Turgheniev cu destăinuirea lui Tolstoi, care curând se pomeni supus următoarelor admonestări venite din partea cunoscutului deja prozator: «Scrieţi că sunteţi foarte mulţumit că nu aţi ascultat de sfatul meu şi nu v-aţi dedicat în special literaturii... Numai că eu, biet om plin de păcate, îmi tot frământ mintea întrebându-mă cine sunteţi, dacă nu un literat: ofiţer? moşier? filosof? fondator al unei noi doctrine religioase? funcţionar? Vă rog mult să mă scoateţi din încurcătură, precizând care din presupunerile mele e cea adevărată». Tolstoi i-ar fi putut replica distinsului confident că, vezi mata, Ivan Sergheevici, noi te considerăm pe drept cuvânt cel mai profesionist scriitor rus, îţi cunoaştem, din auzite, schimburile de idei pe care le ai cu domnul Flaubert, când vă întâlniţi în cenaclurile pariziene, idei referitoare nemijlocit la măiestria literaţilor, însă, iertaţi-mi constatarea, chiar dumneata ai scris o nuvelă, intitulată Ajunge, în care dai în vileag absurditatea de a continua munca scrisului. Greu de presupus ce-ar fi răspuns Turgheniev...

Lev Tolstoi îl sfătuia pe debutantul Leonid Andreev că, dacă scriitorul şi-a pus în gând să scrie o carte, pe care însă ar putea să n-o scrie, trebuie să renunţe la ea. Dar dacă nu renunţă totuşi, şi o scrie? Uşoara retuşare a răspunsului ar consta în faptul că, până la urmă, actul de conştiinţă al autorilor nu ţine atât de elaborarea unui manuscris, cât de decizia de a-l edita sau nu. Deoarece nu doar prin afirmări, ci şi prin renunţări vocaţia artistică ajunge profesia şi valoarea unei anumite persoane.

contelui Lev Tolstoi nu i-a prea mers, viaţa familială fiindu-i una coşmarescă, o mare parte a răului trăgându-i-se anume din căsnicie. Doamna cu care se legase în faţa altarului iubea luxul, pe care el, boierul-mojic, îl detesta. Dânsa râvnea glorie, omagii, poziţie socială, pe care genial de simplul Lev Nikolaevici nu punea preţ deosebit. Soţia jinduia aur şi viaţă furtunoasă, iar soţul credea că bogăţia e un mare păcat, uneori editându-şi cărţile fără a pretinde onorariu. Din acest motiv, consoarta îi făcea zile (şi nopţi) fripte, iar atunci când scriitorul încerca să curme războiul din familie, pentru a instaura pacea, Sofia Andreevna, atacată de crize de nervi, se zvârcolea pe duşumele, ducând la buze un clondiraş de opiu, jurând că, de nu se otrăveşte, numaidecât se va arunca în fântână. Din acest unghi de apreciere, şi soţia, şi fiica lui Liviu Rebreanu s-au arătat a fi nişte doamne infernale, aidoma unor «văduve negre», pretinzând de la muncitorul cu pana bani, bani,bani! Acestea reprezintă cazuri tipice, doveditoare că, în destinul celor mai mulţi scriitori importanţi, femeile au fost nişte Circe ale hazardului, precum le nume cineva, mai totdeauna – scrumuitoare de iluzii întru pace şi bunăînţelegere familială.

Cam în aceeaşi perioadă, un coleg de geniu al contelui Tolstoi îşi scria Însemnările din subterană, de la o zi la alta aşteptând iminentul deces al soţiei, pe care n-o mai putea salva nimeni şi nimic. Pe patul de moarte agoniza Maria Dmitrievna Dostoievskaia, timp în care soţul muncea, scria fără preget, ca să câştige ceva bani necesari pentru funeralii şi pentru a putea el însuşi să supravieţuiască.

În decembrie 1874, Fiodor Mihailovici îi scria soţiei: «Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetăţeanul) că Lev Tolstoi şi-a vândut romanul (Anna Karenina) la «Russki vestnik», 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fară probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă preţuiesc ei, fiindcă îmi duc existenţa din muncă». (Această ultimă constatare consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: «A te naşte fără avere e cea mai mare nenorocire». Numai că francezul mai identifica şi alte aspecte ale neşansei unui scriitor, bazându-se pe propriul exemplu: după ce tatăl său fusese ruinat de revoluţie, rămânând lefter, Alfred de Vigny avea să spună peste ani: «Eram independent în tot ce gândeam, eram fără avere şi poet, trei însuşiri în defavoarea mea».)

…citiţi cu atenţie memoriile soţiei lui Tolstoi. Cât de puţin a interesat-o asceza muncii de titan... Pe Sofia Andreevna o preocupa în special sofisticata farmaceutică a grijilor mărunte, «înnobilate» de egoism şi gelozie. Având suficientă bogăţie, dânsa îl tot cicăleşte pe nefericitul Lev Nikolaevici pentru decizia acestuia de a nu încasa onorarii sau de a le folosi în scopuri filantropice. După ce cunoscuse memoriile Annei Grigorievna despre soţul ei, pre nume Fiodor Mihailovici Dostoievski, cineva constatase că respectivele evocări referitoare la un geniu au mai curând aspect de socoteală de băcan.

Când sculptorul Ghinţburg începuse probele pentru portretul lui Lev Tolstoi, rugându-şi modelul să ia o poză meditativă, cel ce semnase Anna Karenina răspuse că nu are rost să se chinuie în căutarea pozei respective, dat fiind că întreaga sa viaţă nici nu a avut o alta...

Romanul Război şi pace conţine o mulţime de greşeli, în Ana Karenina e deja ceva mai bine. Iar Înviereae incomparabil superioară celorlalte două». Iar Iuri Oleşa se arăta şi mai puţin curtenitor cu titanul de la Iasnaia Poleana, spunând că lumea parcă s-ar preface a nu observa stilul coroziv al lui Tolstoi cu «...îngrămădiri de propoziţii secundare cosubordonate prin puzderie de conjuncţii şi prepoziţii invariabile. La drept vorbind, în literatura rusă e unicul stil atât de liber şi caracteristic prin incorectitudinea sa... şi nimeni nu oferă vreo explicaţie de ce Tolstoi scrie atât de agramat. Ar fi cazul... să se elaboreze dizertaţii despre originala agramaţie a lui Tolstoi». De fapt, s-a remarcat că celebrul narator ştia de erorile sintactice, şi nu numai, pe care le comitea, de mai multe ori referindu-se la «stricatul (său) stil», însă n-a găsit necesar să evite sau să elimine inadvertenţele. Se zice că şi prin atare insubordonare sintaxei generale Tolstoi îşi manifesta revolta contra oricăror norme şi prescripţii... Chiar dacă însuşi contele scriitor afirmase, exagerând cu bună ştiinţă, că arta, inclusiv literatura, ar trebui să tindă spre exactitate. [La o adică, o inexactitate o atestă până şi faimoasa frescă a lui Michelangelo Cina cea de taină: (şi) pe timpul apostolatului cristic, în Orient nu se obişnuia a sta la masă, ci jos, pe covor. Dacă s-ar insista asupra strictului adevăr, aceasta ar trebui să fie şi poza/poziţia lui Isus Hristos şi a celor 12 apostoli: cu picioarele încrucişate, pe duşumele, acolo unde au decis să ţină conclavul...]. Evident că s-ar cere şi alte lămuriri referitoare la raportul dintre precizia ştiinţifică şi autenticitatea observaţiei artistice. De obicei, tocmai aici se tăinuieşte subtila diferenţă. În proza sa, acelaşi Lev Tolstoi a excelat tocmai în veridicitatea artistică, nu în cea academică, precum în Moartea lui Ivan Ilici, unde constată, spre exemplu, că, fiind îmbrăcată în negru, fiica protagonistului avea o talie subţire, «ce părea, şi mai subţire ca în realitate», ori în După bal, unde descrie casele care, în ceaţa ce le învăluia, păreau şi mai înalte. Pe baza acestor şi altor pilduiri, zadarnic încerca filologul M. Altman să-şi fondeze opinia conform căreia «însuşi Tolstoi a fost înzestrat cu o exactitate de savant». Iluzia optică, în virtutea căreia culoarea albă pare să sporească volumul corpului, iar cea neagră îţi dă senzaţia că micşorează, subţiază, nu ţine de exactitatea omului de ştiinţă, care, de fapt, ar trebui să ne confirme una şi bună: într-un caz şi în celălalt, indiferent de cromatică şi optică, orice corp rămâne acelaşi, neschimbat ca proporţii! Autenticitatea observaţiei vizuale nu respectă exactitatea ştiinţifică, ci e în conformitate doar cu senzaţiile noastre (fie ele şi iluzorii). Până şi rigurozitatea filosofică nu respectă întru totul precizia matematică, să zicem. Pentru că una din definiţiile filosofiei e şi următoarea: «Atitudine (înţeleaptă) faţă de întâmplările vieţii; mod specific de a privi problemele vieţii». Ei bine, există totuşi o diferenţă între liberalele «atitudini», «mod specific» şi stricteţea academică propriu-zisă.

Vorba bătrânului Solon: «În toate să ai în vedere sfârşitul», la care se gândi, nu o dată, şi Ion D. Sârbu, prozator, eseist şi autor de jurnal intim care a constituit una din revelaţiile sfârşitului de secol XX ale literaturii române – în clipele finale ale vieţii, cu ultimele respirări articulate în cuvinte, dânsul şi-ar fi dorit să declare: «Ferice mie, mor fără să-l fi aplaudat!» (pe Ceauşescu – n.a.). Acest fericeîl avusese în vedere pentru clipa dispariţiei din orizontul fiinţelor certeşi inegalabilul Seneca, atunci când despotul Nero, căruia îi fusese profesor şi mentor, îi ordonă să se sinucidă. Înainte de a-şi deschide venele, înţeleptul rosti: «Ferice de cel care, în ora morţii, nu trebuie să-şi schimbe modul de a gândi», această idee a demnităţii consunând, peste epoci, cu ultimele cuvinte ale lui Lev Tolstoi: «Iubesc adevărul... foarte mult... iubesc adevărul...».

Lev Şestov despre Lev Tolstoi: «Cât de mult se temea în tinereţe de moarte! Şi cât de bine a ştiut să-şi ascundă frica! Şi mai târziu, la vârsta maturităţii, când şi-a scris spovedania, l-a însufleţit, în primul rând, teama de moarte. El a înfrânt în sinea sa această teamă, ca şi pe toate celelalte, şi s-a gândit că, întrucât să-ţi înfrângi frica este foarte greu, ar fi mult mai avantajos să fii în stare să nu te mai temi deloc în faţa primejdiei decât să te temi. Dar totodată, cine ştie? S-ar putea ca «laşitatea», nenorocita, sărmana, atât de ocărâta laşitate subterană nici să nu fie un viciu chiar atât de mare. Poate că e chiar o virtute? Amintiţi-vă de Dostoievski şi de eroii săi, amintiţi-vi-l pe Hamlet. Dacă omul din subterană nu s-ar fi temut de nimic, dacă prin firea sa Hamlet ar fi fost un gladiator, noi n-am fi avut până-n ziua de azi nici poezie tragică, nici filosofie. Este ştiut, spaima de moarte a fost întotdeauna inspiratoarea filosofilor... Poate că demonul poetic al lui Socrate, care a făcut din el un înţelept, nu era decât întruchiparea spaimei».

DIN JURNAL

22.I.1993

Generos, maestrul Sainciuc mi-a oferit două picturi pe carton. În atelierul proaspăt reparat, mi-a pus în faţă 7 lucrări, ca o săptămână a culorilor, zicându-mi senin: „Poţi alege două”. O deosebită generozitate astăzi, când plasticienii îşi sigilează pânzele, prubuluind în tainiţele minţii cam cât să ceară pe cutare sau cutare lucrare şi tot întrebându-se, când oare vor apărea turmele alea de cumpărători occidentali să le devasteze prin acţiuni valutare atelierele. Dar nu trebuie să le fim noi judecători pictorilor noştri care, de altfel, chiar şi înzestraţi cu har, mulţi n-o duc cine ştie ce bine materialiceşte.

Aşadar, din ele 7 picturi aleg o natură statică cu lămâi, pe care, spune maestrul, a pus-o pe carton prin anii 1948-1950 (pe când iată-iată veneam şi eu pe lume); un portret de fetiţă din satul Dolna (începutul anilor 60). Cred că ambele sunt de valoare.

MARTORI VREMILOR TRECUTE

Martori vremilor trecute,

Cât sunt astăzi de tăcute.

Numai inimi-i vorbesc.

George Coşbuc

Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de valori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi aduceau, uneori, a parodie ideologizată. Şi totuşi, ţin minte mai multe cărţi, lectura cărora mi-a marcat copilăria şi, probabil, cercetate prin prismele vârstei şi ale experienţei, – caracterul şi destinul mi le-au marcat. Prima dintre ele a fost, bineînţeles, „Abecedarul”, apoi – un volum de poveşti populare „moldoveneşti” şi altul de poveşti... mongole (!), ambele având un impact fascinant asupra imaginaţiei mele şi cred că, predestinat, încă de pe atunci, destinul mă proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare şi ea, ca hazard... retro-providenţial!

Iată cum a fost: în iunie 1989, mă pomenii călător prin Mongolia şi, pe când eram la aeroportul din Ulan Bator, de unde trebuia să decolăm spre sud-vestul imenselor stepe, spre marginile marelui deşert Gobi, Urinhe, colegul amfitrion, însoţitorul micii noastre delegaţii din trei scriitori urss-işti, la un moment dat îmi face semn să privesc spre o copiliţă care citea într-o carte, ce se dovedi a fi, totuşi, nu una oarecare, ci chiar... „Rumân ardân ulgar” (!), adică – „Poveşti populare româneşti”! Apoi făcurăm cunoştinţă: pe fetiţa cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!). Cartea fusese editată anul precedent, iar eu o ţineam în mână exact la patru decenii de la venirea-mi pe lume. Sigur că, brusc, îmi amintii şi de cartea cu poveşti mongole pe care le citii în acea penurie bibliografică din copilăria mea. Era una pe care o ţineam mine, ca, de altfel, şi cărţile de poezii ale lui George Coşbuc (apăruseră, cu caractere chirilice, două ediţii, în 1956; şi nu era dl George, ci, „tradus” şi sub aspect... onomastic, se numea Gheorghe), apoi „Căpitan la 15 ani” şi „Copiii căpitanului Grant” de Jules Verne, dar, mai ales, mă ţinuse într-o maximă tensiune sufletească romanul (ca şi cum... detectivist) „Prinţ şi cerşetor” (Mark Twain). De la sine înţeles, primelor mele lecturi li se adăugau obligatoriu folclorul şi lecţiile de limba română pe care mi le „preda” anonimul filolog al neamului, Negurenii şi negurenenii mei care, dacă mă gândesc mai bine, nu au fost nici pe o clipă... anonimi! Dar, fireşte, mai adecvat ar fi să spun că acele prime lecturi veneau în continuarea vorovitului nostru în familie, pe uliţă, lecţiilor de limbă, folclorului etc.

Şi iată că chiar acolo, într-un depărtat aeroport din Asia sau în avionul ce survola imensitatea stepelor ginghishahene, la distanţă cronospaţială de peste trei decenii şi şapte fuse orare mă surprinsei la gândul interogativ: Dar ce-ar fi să-mi revăd cărţile copilăriei, să le caut prin Biblioteca Naţională, mai ştiu eu pe unde s-o fi păstrat surate de-ale lor, apărute pe lume prin 1956-1958, după dezgheţul ce urmase condamnării cultului personalităţii stalinist?... Pentru că, îmi dau seama, fără acele momente cruciale nu putea să apară în Moldova Estică, ajunsă colonie ruso-sovietică, George Coşbuc! Ba chiar, până la acea etapă, nu fuseseră editaţi nici Eminescu sau Creangă, să zicem, „moldoveni” get-beget, nu români sadea ca transilvăneanul Coşbuc...

Stepă imensă, cronospaţiu berechet de survolat, astfel că, sus, la 10 mii de metri, trăiam intens instantaneea obsesie de a-mi revedea cărţile primilor ani de obişnuinţă cu lectura. „Dacă revin bine-sănătos acasă...”, îmi ziceam cu oarecare îngrijorare uşor fatalistă acolo, în imensităţile cereşti mongole.

Aşadar, re-ajuns la Chişinău, în scurt timp intrai la Biblioteca Naţională (pe atunci purtând numele... Nadejda Krupskaia...), unde, întâi şi întâi, solicitai, fireşte, cartea primei mele clase, pragul căreia i-l trecusem la 1 septembrie 1955, carte despre care aveam să scriu un „Reportaj din Abecedar”, inclus şi în prezentul volum de eseuri, astfel că cititorii care doresc să afle acele aventuri cu scriscetitul unui copil de acum foarte multă vreme, o pot face, urcând pe scările rândurilor de aici…

…Precum spuneam, George Coşbuc devenise, pur şi simplu, Gheorghe. Însă era o adevărată minune, o temeinică faptă de cultură, totuşi, ca, la Chişinău, în 1956, să apară două ediţii din operele coşbuciene! (Pentru că, nu peste mulţi ani, creaţia sa a fost şi ea trecută la index, adică – de nu interzisă oficial, – era, oficial, trecută sub tăcere! Primul volum apăruse în colecţia „Cartea pentru toţi”, care aproape că reproducea întru totul, însă cu caractere de litere chirilice, formatul (postbelic), aspectul cărţilor din colecţia bucureşteană „Biblioteca pentru toţi”. Din caseta tehnică reţinem: Editura de Stat a Moldovei, 1956, 103 pagini, preţ 70 de copeici, tiraj – 15 mii (deloc puţin!), tipărită la... Tiraspol! În loc de postfaţă – o notă biografică, nesemnată, ce spune că: „Marele poet român Gheorghe Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, regiunea Dorna (Transilvania)”. Cartea se deschide cu idila Noapte de vară, urmată de: Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Rugăciunea de pe urmă, Vestitorii primăverii, Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, La oglindă, El-Zorab, Brâul Cosânzenei, Lordul John, Moartea lui Fulger, Un cântec barbar, Mama, Noi vrem pământ, Doina, Dragostea învrăjbită, Decebal către popor, Tricolorul, Nunta în codru, O scrisoare de la Muselim-Selo, In opressores; – acest titlu din încheierea sumarului sugerându-i, probabil, autorului notei să tragă sociologista concluzie că: „O latură însemnată a poeziei coşbuciene îi duhul de răzvrătire împotriva orânduielii burghezo- moşiereşti din România la hotarul veacurilor XIX-XX. Critica română a căutat de cele mai multe ori să-l înfăţişeze ca autor de idile nevinovate, ascunzând mereu latura asta revoluţionară a creaţiei lui. Coşbuc a crezut totdeauna că norodul român va sfărâma în cele din urmă lanţurile robiei, devenind stăpân pe soarta sa”.

În Negurenii mei de baştină se cânta celebra melodie pe versuri coşbuciene „La oglindă”, – remarc aceasta ca element de pandant de peste decenii când, intrând la poetul Alexe Rău, directorul Bibliotecii Naţionale a Moldovei, şi spunându-i de intenţia mea de a-mi revedea cărţile copilăriei şi, eventual, să scriu „reportaje” din lumea lor, unele din care ar fi cele ale lui Coşbuc, dânsul zise cu un aer adumbrit de nostalgie: „Şi mama cânta La oglindă”...

Cântecele vârstei noastre de aur... Peste ani, am identificat, muzicologiceşte corect, unele melodii pe care le cântam în copilăria mea. Astfel, pe când să fi fost în clasa a cincea, un student-practicant de la Institutul Pedagogic„Alecu Russo” din Bălţi, care ne era educator-prim, ne învăţase o melodie ce avea cuvintele: „O rândunea a ciripit a primăvară, / Dintr-un vagon tu te-ai uitat zâmbind afară etc. etc.”, apoi, refrenul: „Trenul de duminică, bambino, bambino, / Spune-n limba lui de fum, / Că o clipă doar mai stă, bambino, bambino, / Şi porneşte-apoi la drum…” Ei bine, precum aflai peste ani, melodia intra şi în repertoriul din 1957-1965 al orchestrei lui Perez Prado, în albumele sale de „Mambo, mambo” intitulându-se „Guaglione”. De altfel, foarte populară la radioul român, ca şi o altă melodie celebră, în englezeşte numită „Sherry pink and apple blossom white” (aproape... japoneză sintagma, ca un vers de haiku), pe care o traduc aproximativ prin: Vişinul şi alba înflorire a mărului, fără a şti cum se numea, româneşte, în respectiva epocă. „Bambino, bambino” e din cadrul „vastei” mele activităţi scenice şcolare, când declamam parodii, lungi balade satirice, cântam, dansam, anunţam (cu intonaţie, nu?!) repertoriul, fiind o adevărată vedetă preadolescentină a Negurenilor, nu numai a şcolii, deoarece reprezentaţiile noastre se ţineau şi la clubul satului. Unul din textele umoristice, pe care mi-l sugerase şi pe care „mi-l regizase” (împreună sau, mai bine zis, în amestec cu mine!) sus-amintitul student-practicant de la institutul pedagogic bălţian era mult peste vârsta mea. Poate şi din această cauză avea un succes nebun la consătenii mei dornici de teatru, panem et circenses. Nu am ştiut şi (încă) nu ştiu cine e autorul acelui text, care începea astfel: „Venind odată-un om din sat, / Obosit şi întristat, / Chiar îndată s-a culcat. / Dar în pat, o, Doamne Sfinte, / Şi Preasfântă Născătoare, / Numai el şi cu soţia, – / Însă-o grămadă de picioare! / «Ce-i cu asta, măi femeie?» / Zice omul supărat – / «Numai noi doi împreună, / Dar picioare – şase-n pat!»” etc. Ce să vă spun... Publicul leşina, nu alta...

În schimb ştiam cine e autorul unui alt poem din repertoriul meu şi anunţam grav, solemn, sonor: „«Iarna pe uliţă» de Gheorghe Coşbuc!” Idila plăcea, pentru că era scrisă „după natură”, puteai spune, chiar în Negurenii noştri: „Nu e soare, dar e bine, / Şi pe râu e numai fum, / Vântu-i liniştit acum...” – aici, fiecare dintre noi, imaginându-ne că râul nu e altul decât Răutul nostru, apă ce ne era de leagăn şi ne asigura cu hrană, bogat, încă, în bălţi cu sălbăticiuni şi peşte fel de fel, până avea să-l pângărească, să-l umilească – prin asanări, chimicale etc. – stupida râvnă de cincinale colhoznice, brejneviste...

Al doilea volum Coşbuc, ce apăru, ca şi primul, exact acum 50 de ani, când se marcau (probabil şi în Basarabia, neoficial, tacit) 90 de ani din ziua naşterii scriitorului, este unul de lux, s-ar putea spune. (L-am găsit la indicele bibliografic: И (Рум.) K 76., – simbolică chirilică ce s-ar descifra-traduce astfel: „Inostrannaia (Rumânskaia), Koşbuk 76; adică – „Străină (Românească), Coşbuc 76...” Ce să mai comentez(i)?!... Aici nu se poate spune generosul nostru: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Bolşevicii ştiau prea bine ce şi de ce fac... Făceau întru rău, întru înstrăinare, întru învrăjbire, întru desţărare... (Nu-i ierta, Doamne!)

Precum spuneam, acest al doilea volum era unul temeinic (era, – pentru că, azi, cine mai citeşte cu caractere chirilice dintre românii basarabeni?). Date-carte: Editura Pedagogică de Stat a Ministerului Culturii al RSS Moldoveneşti „Şcoala sovietică”, sub îngrijirea lui Vasile Coroban, reprodusă după: G. Coşbuc, Poezii, v. I. II; Editura de Stat pentru artă şi literatură, Bucureşti, 1953, Colecţia „Clasicii Români”.

Volumul se deschide cu portretul scriitorului şi сu o prefaţă din 13 pagini, dar nesemnată şi ea: (De ce?!). E un volum solid de 286 de pagini, coperte în imitaţie-piele, de un albastru întunecat – spre negru, cu titlul şi ornamentul în relief. Compartimente: Balade şi idile, Fire de tort, Din poveste, Ziarul unui pierde-vară, Cântece de vitejie. Plus un „Glosar”. Nu aş vrea să cred că acesta fusese conceput drept unul... român-moldovenesc (!), deoarece Vasile Coroban era un cărturar demn de tot respectul, un român de bună credinţă. Probabil, fusese un procedeu de a face oarecare compromis întru distincţia pe care o pretindeau cerberii ideologiei post-stalinsite, dar totuşi – în mare, de o stilistică exclusivistă, totalitară; distincţie între românşi moldovean... Dintre noţiunile explicate sub aspect sinonimic sunt: abis, arbust, apropo, boscoane, vast, gazel, glajă (sticlă), devot, dezastru, dur, exilat, exclama, enorm, etern, jun, ziar, zevzec, ilot, ins, infam, infinit, colos, cohortă, coşciug, lamură, sicofant, spahiu, togă, fidel, furci caudine etc. Slavă Domnului, astăzi elevul basarabean nu mai are nevoie de atare glosare, majoritatea noţiunilor – cu excepţia celor de un adânc arhaism – fiind fireşti în limbajul său curent!

Aceste două cărţi au, respectiv, numerele de inventar 20890 şi 54953... Dar trebuie să vă spun de un al treilea volum Coşbuc, fără inventar: este chiar primul cu caractere de litere româneşti (latine) care a intrat în biblioteca mea personală de elev, pe atunci.... În clasele a 9-a a 10-a corespondam cu o colegă din metropola română, pe care nu am văzut-o, nu am întâlnit-o niciodată. Chiar dânsa mi-a expediat volumul „Cântece de vitejie”, însoţit de inscripţia manu propria: „O mică amintire de la Cristina. Bucureşti, 1966”. Şi, mai jos (un emoţionant!): „Nu mă uita”, Geterleh”. (Emoţionant-ezoterică inscripţie, ce mai...). Cartea – Cântece de vitejie. Poezii, II (15 bis)– apăruse în noua serie BPT, Editura pentru literatură, în 1966, când se împlineau 100 de ani de la naşterea Poetului. Într-un tiraj de 100 de mii de exemplare. Mai precis – într-o „Continuare de tiraj”, precum e specificat în caseta tehnică. Pe copertă, trei citate, una din care aparţine lui Liviu Rebreanu: „Coşbuc înseamnă cea mai pură victorie literară, înseamnă poezia însăşi (...) Nu există român cât de cât cultivat care să nu ştie pe dinafară Mama, Noapte de vară, Cântecul fusului, La oglindă, Moartea lui Fulger, Trei, Doamne, şi toţi trei, Noi vrem pământ...” De ce m-am oprit exact la citatul din Liviu Rebreanu? Mai întâi, pentru că, atunci când mi-a fost dat să străbat cei câţiva kilometri dintre cele două comune transilvănene, Târlişiua şi Hordou, avui senzaţia, cosmică aproape, că pământul românesc este extrem de bogat în mari spirite, mari talente care, iată, se nasc în localităţi învecinate, poţi spune. Iar impresia mi se intensifică şi mai abitir când, la Muzeul„Rebreanu”, directorul se dovedi a fi un fost profesor de liceu, născut pe malul Nistrului, lângă Cetatea Sorocii... (Undeva în jurnalele mele notasem numele domniei sale care, iată, la moment îmi scapă). Atunci, sentimentul, gândul, întreaga mea fire trăia(u) senzaţia de elemente incluse într-un dramatic pandant – de o luminozitate curcubeică, totuşi, – pandantul-curcubeu care îşi are drept puncte de întemeiere Transilvania şi Basarabia.

...Scriu aceste rânduri în zile când, la Chişinău, Biblioteca publică „Transilvania” împlineşte 15 ani de la întemeierea ei. Cum a fost? Sigur, mai întâi – o scânteie! De idee. Un gând despre penuria de carte românească în dreapta Prutului. De aici, un alt gând: să facem ceva, fraţilor, întru ameliorarea situaţiei. Astfel că acea scânteie de idee declanşă şi voinţa, şi perseverenţa unor oameni, pilduitori prin generozitatea lor, din Cluj-Napoca. Este vorba de regretatul Alexe Mare, fiul unui adevărat patriot, deputat în Sfatul Ţării. Apoi scriitorul, şi el basarabean „transilvanizat”, Virgil Bulat care, încă de pe când era student la Facultatea de Chimie, fusese arestat de regimul comunist român, aservit bolşevismului sovietic. De el, de acel tânăr de 17 ani, povesteşte în „Jurnalul fericirii” N. Steinhard. Un timp, au fost întemniţaţi în aceeaşi celulă. Unde, un alt basarabean, preot, avea să-l boteze întru ortodoxie pe iudaicul Steinhard. Cum se mai împletesc destinele oamenilor, contra răului, în râvna spre lumină, spre carte! Cei doi bărbaţi inimoşi, Mare şi Bulat, găsiră înţelegerea şi susţinerea unui deosebit director de bibliotecă judeţeană, Traian Brad; Biblioteca „Octavian Goga” din Cluj.

Astfel că, acum mai bine de un deceniu şi jumătate, s-au lansat apeluri. Şi, generoşi, transilvănenii au început o emoţionantă campanie de colectare a cărţilor destinate Moldovei Estice. Pentru ca, într-o bună zi din vara anului 1991, înfruntând suspiciunea şi birocraţia vameşilor, un mare camion încărcat cu mii de cărţi să ajungă la Chişinău.

După aceasta, răsări o altă scânteie! De idee. De gând întru destinul cărţilor. Nu unul oarecare, oricum. Ci un destin pe potriva faptei nobile de a se fi adunat acel tezaur de scripta manet. Se născu, aşadar, o idee, un gând întru ctitorie de nouă bibliotecă. La Chişinău, se alocă spaţiu pentru biblioteca pe drept şi întru onoare botezată cu numele de „Transilvania”. An de an, fondul de carte s-a tot completat prin mărinimoasele donaţii ale Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga”. A crescut şi creşte impresionant numărul de cititori, de frecventatori ai acestei biblioteci deja cu adevărat celebre, ajungând la circa 25 de mii, aici/ acolo, în cartierul Ciocana al Chişinăului! De peste zece ani, sunt moderatorul cenaclului „Perpetuum” ce activează în această instituţie, astfel că, după una din şedinţe, îmi zic să aflu şi de prezenţa lui George Coşcuc în fondurile locaşului în cauză.

Impresionant! Să dau barem o parte din cele circa 50 de ediţii: Opere alese (în 4 vol.), Poezii (3 volume), Scrieri în proză, A venit un lup din crâng, Antologie sanscrită, Balade şi idile (3 ed.), Fire de tort, Cântece de vitejie (4 ed.), Concertul primăverii, Despre literatură şi limbă, Elementele literaturii populare, Iarna pe uliţă (2 ed.), Moartea lui Fulger, Nunta Zamfirei (mai multe ediţii), Pentru libertate, Poezii(17 ed. cu acelaşi titlu), Pagini alese (2 ed.), Poezii patriotice, Poezii uitate, Vara, Versuri (m. m. ediţii), Versuri şi proză, Zdreanţă (carte de citit şi colorat), Vestitorii primăverii (m.m.e.), Zările de farmec...

* * *

...Iar eu începusem a vă spune despre anul 1956, despre „La oglindă”, „Noapte de vară”, „Iarna pe uliţă”... Sunt sigur că, peste 50 de ani, umbra mea va avea amintiri comune, despre Coşbuc, Mateevici, Rebreanu, Goga, cu cei mai mici, azi, cititori ai Bibliotecii „Transilvania”, gâgâlicii din clasele primare care, la bustul lui George Coşbuc de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, recită, întru perpetuare: „Sus ridică fruntea, vrednice popor! / Câţi vorbim o limbă şi purtăm un nume, / Toţi s-avem o ţintă şi un singur dor...” Da, sunt versurile din poemul ce deschide acel volum, pe care prietena mea prin corespondenţă, liceana Cristina din Bucureşti, scrisese acel, foarte înduioşător astăzi: „Nu mă uita!...”

Leo BUTNARU

1909

Doamna avea o rochie

Din pânză turcească mov

Iar tunica îi era brodată-n fir de aur

Compusă din două panouri

Şi-i stătea bine pe umeri

Ochii îi dansau precum doi îngeri

Ea râdea hohotea

Ea cu faţa de culorile drapelului francez

Ochii albaştri dinţii albi ţi buzele de-un roş intens

Ea cu faţa de culorile drapelului francez

Ea avea un decolteu amplu-oval

Şi coafură à la Récamier

Cu braţe dezgolite şi frumoase

Neauzind când bătu miezul nopţii

Doamna cu rochie din pânză turcească mov

Şi cu tunică brodată-n fir de aur

Decoltată amplu-oval

Îşi plimba buclele

Prinse în panglică aurie

Târându-şi micii pantofi cu catarame

Şi era atât de frumoasă

Că tu n-ai fi-ndrăznit nici s-o iubeşti

Eu iubeam femei cumplite din imense cartiere

Unde-n fiece zi veneau pe lume câteva fiinţe noi

Fierul era sângele lor iar drept creier aveau flacără

Iubeam iubeam poporul inteligentelor maşini

Luxul şi frumuseţea căruia nu-i sunt decât spumă

Această femeie era atât de frumoasă

Încât mă înspăimânta

Alcooluri, 1913

Cântecul dragostei

Iată din ce este făcut cântecul simfonic al dragostei

Există cântecul dragostei de altădată

Sunetul sărutărilor demente ale amanţilor iluştri

Strigătele de dragoste ale muritoarelor violate de zei

Virilitatea eroilor fabuloşi ridicată ca ţevile tunurilor antiaeriene

Urletul preţios al lui Iason

Cântecul lebedei pe moarte

Imnul victorios pe care-ntâia rază de soare l-a făcut să-l slăvească pe nemişcatul Memnon

Există ţipătul sabinelor când sunt răpite

Există şi ţipetele de dragoste al felinelor în jungle

Rumoarea surdă a sevelor ce urcă în vegetaţia tropicală

Detunetul artileriilor ce umplu teribila dragoste a popoarelor

Valurile mării din care se naşte viaţa şi frumuseţea

Există cântecul marii iubiri a lumii

Calligrammes, 1913-1916

Umbra

Iată-vă din nou aproape de mine

Amintiri despre camarazii morţi în război

Măslină a timpului

Amintiri care nu fac mai mult asemeni

La o sută de blănuri ce nu fac mai mult decât o haină

Ca aceste mii de răni care nu fac decât cât un articol de ziar

Aparenţă om palpabilă şi sumbră care-a luat

Forma schimbătoare-a umbrei mele

Un indian de veghe pentru eternitate

Umbre ce vă târâţi aproape de mine

Însă voi nu mă mai auziţi

Nu mai cunoaşteţi poemele divine pe care le cânt

În timp ce eu vă mai aud vă mai văd

Destine

Umbre multiple pe care vă ocroteşte soarele

Voi care mă iubiţi de-ajuns pentru a nu mă părăsi nicicând

Şi care dansaţi în soare fără a ridica praful

Umbră cerneală a soarelui

Scriitură a luminii mele

Cheson al regretelor

Zeu care se umileşte

1916

Legături

Frânghii împletite din strigăte.

Bătăi de clopote prin Europa-ntreagă

Secole spânzurate

Căi ferate ce leagă naţiunile

Noi n-am mai rămas decât doi sau trei oameni

Liberi de orice legături

Să ne luăm de mâini

Ploaie violentă piaptănă fuioarele de fum

Funii

Funii împletite

Cabluri submarine

Turnuri Babel preschimbate-n poduri

Păianjeni-Pontifi

Toţi îndrăgostiţii uniţi printr-o singură legătură

Alte legături ceva mai slabe

Albe raze de lumină

Corzi şi Concordie

Eu scriu doar pentru a vă exalta

O simţăminte scumpe simţăminte

Inamice amintirilor

Inamice dorinţelor

Inamice regretelor

Inamice lacrimilor

Inamice a tot ce-mi este încă drag

Oceanul de pământ

Lui G. de Chirico

Eu am construit o casă în mijlocul Oceanului

Geamuri îi sunt râurile care-mi curg din ochi

Caracatiţele viermuiesc pretutindeni pe unde se-nalţă zidurile

Ascultaţi cum bate tripla lor inimă şi cum clonţul lor loveşte-n geamuri

Casă umedă

Casă în flăcări

Anotimp rapid

Anotimp care cântă

Avioanele depun ouă

Atenţie vom ancora

Atenţie la cerneala împroşcată

Ar fi bine dacă-aţi veni din cer

Caprifoiul cerului se-nalţă

Caracatiţele pământene palpită

Şi noi suntem atât de mulţi pentru a ne fi nouă înşine gropari

Palide caracatiţe ale valurilor cretoase o caracatiţe cu pliscul pal

În jurul casei e oceanul pe care-l ştii

Şi care niciodată nu se odihneşte

Renană autumnală

Lui Toussaint Luca

Copiii celor morţi se duc să se joace

În cimitire

Martin Gertrude Hans şi Henri

Astăzi niciun cocoş nu cântă

Cucurigu

Femeile bătrâne

Merg bocind

Şi bunii măgăruşi

Rag iha iha prinzând a paşte florile

Coroanelor funerare

E ziua morţilor şi pentru toate sufletele lor

Copiii şi femeile bătrâne

Aprind lumânări şi mici făclii

La fiece mormânt catolic

Vălurile bătrânelor

Norii cerului

Aduc a bărbi de capre

Aerul tremură de flăcări şi rugăciuni

Cimitirul e grădină frumoasă

Plină de sălcii surii de rozmarin

Ei vin adeseori la prietenii pe care i-au înmormântat

Ah! ce bine vă simţiţi în frumosul cimitir

Voi sărăntocilor morţi de bere

Voi orbilor precum destinul

Şi voi copilaşilor care-aţi murit în rugăciune

Ah! ce bine vă simţiţi în frumosul cimitir

Voi primarilor şi voi vâslaşilor

Şi voi consilieri ai regenţei

De-asemenea şi voi ţigani fără documente

Viaţa vă putrezeşte-n burtă

Crucea vă apasă-ntre picioare

Vântul de Rin huhuie cu bufniţele toate

Stingând lumânările pe care copiii le reaprind mereu

Şi frunzele fără de viaţă

Vin să acopere morţii

Uneori copii morţi vorbesc cu mamele lor

Şi uneori femeile moarte doresc să revină

Oh! nu aş vrea ca tu să ieşi

Toamna e plină de braţe ciuntite

Nu nu astea sunt frunze moarte

Astea sunt braţele scumpilor noştri defuncţi

Sunt braţele ciuntite

Astăzi noi am plâns atât de mult

Cu morţii aceştia cu copii lor şi cu bătrânele femei

Sub cerul fără soare

În cimitirul plin de flăcări

Apoi prin vânt ne-am întors acasă

La picioare ni se rostogoleau castane

Ce păreau păcatele cuiva

Semănând cu inima rănită a Fecioarei

De care ne-ndoim că ar fi avut pielea

De culoarea castanelor în toamnă

FRAGMENT DESPRE HAIKUUL MODERN

…În fine (de mai mult timp deja acest „în fine), chiar şi oarecum rigizii japonezi, care susţineau că metafora e non grataîn poezia lor de formă tradiţională, au cedat presiunilor necesităţilor de înnoire a genului haiku, de diversificare a registrului stilistic, tehnic, cromatic al acestuia. Tomizawa Kakio (1902–1962) a resimţit influenţa poeţilor simbolişti, încercând să exprime spleenul / angoasa modernilor şi să introducă, în manieră occidentală, abstracţiunea, metafora, analogicul. Iar până la el, Nakatsuka Ippekiro (1887–1946) a introdus stilul vorbit în haikuurile sale, eliberate de obligativitatea celor 17 silabe. El e considerat fondatorul haikuului în formă liberă. A scris haiku în formă liberă şi (mereu) tânărul (1961 – 1987) Sumitaku Kenshin. Apoi descătuşarea prozodică a haikului a continuat cu Nagata Kōi (1900 – 1997), poet de un stil foarte personalizat, uneori obscur, legat de imageria decrepitudinii, singurătăţii, fragilităţii omului şi lumii lucrurilor care-l înconjoară. De asemenea, acest autor a insistat în promovarea aspectului comic, ironic în reflecţiile despre om şi lume. Nakamura Kusatao (1901–1983) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de tendinţele ce încurajau diletantismul şi reîntoarcerea la tradiţia rigidă, fiind primul care a valorificat ideile haikuului care integrează realitatea socială, reflecţiile filosofice şi spiritul unei emoţii poetice autentice, opuse lirismului convenţional şi academismului rigid. Acestă modernizare a haikuului m-a şi încurajat să traduc unele mostre din contemporaneitatea sa. Am făcut-o prin intermediul limbii franceze, deoadrece... deocammdară, nu cunosc... japoneza...

L. B.

Ippekiro NAKATSUKA (1887 –1946)

* * *

Mi-e cam ruşine

În faţa marelui foc din ierburi uscate

În aer liber.

* * *

Glicine minunate

La fereastră

Numai până când soţia mea nu e pe-aici.

* * *

Mai profundă noaptea

Mai vizibile

Venele cărbunilor de lemn.

* * *

Bolnav în pat

În jurul meu albăstrimea

Unei mări iernatice.

* * *

Ierburile freamătă.

Trece o femeie

Cu sânii superbi.

* * *

Seară de primăvară

Lucru penibil printre toate

O planşă anatomică.

* * *

S-ar auzi plânsetul nocturn al ploii?

Ca gheaţa sunt

Braţele iubitei mele.

* * *

Imaginea mea

Iese din oglindă

Şi vine la expoziţia de crizanteme.

* * *

O cocioabă oarecare

Ocroteşte vizitatorul

De soarele arzător.

* * *

Un prunc vine pe lume

Deja cu părul alb.

Zorii.

* * *

În ţipetele puilor de corb

Nori

În derivă.

* * *

Nori în goană

Mandarine în vară

Împlinindu-se.

* * *

Eu voi continua să cosesc

Pe umerii mei

Cerul azuriu.

Nagata KŌI(1900-1997)

* * *

Flori de vişini.

Pe fundalul arăturii câmpului de orez

Li se văd toate staminele.

* * *

Limacşii se acuplează.

Ei se afundă

Carne în carne.

* * *

Bariera se ridică.

În câmpie rămân şerpii.

O femeie coase o rochie.

* * *

Un mare somn mustăcios râde

Gândindu-se la alţi somni

Din alte heleşteie.

* * *

Părul cade

De asemenea îndărăt.

Ah, mare decoraţie!

* * *

Un licurici

Luminează

Un alt licurici, mort.

* * *

Roşii flori de prun.

O bulă de aer iese

Dintr-o cutie.

* * *

Focul arde iarba

Şi vine să ne lingă.

Un copil îl potoleşte.

* * *

E timpul garoafelor.

Timpul tigrilor

Vine la furat.

* * *

Greieri căzuţi.

Câte unul e deja

Căzut în avans.

Tomizawa KAKIO (1902 - 1962)

* * *

În amurg

O macara se estompează

Târându-şi aripile ca de fum.

* * *

Pescăruşi.

Mai încolo se află

Umile morminte albe.

* * *

Bătăile seci şi ritmice de cizme

Continuă regulamentar

Până aproape de această lampă.

* * *

Cuşca leopardului.

În cer nu rămâne

Nicio picătură de apă.

* * *

Deschizând un geam

Eu am vânat o streche

Ondularea câmpiilor.

* * *

Fluturele cade

Timpul îngheţului

De mare impact.

* * *

Toamnă călduroasă.

În soare

Petele leopardului par vâscoase.

* * *

Visul unei molii hibernale.

Un fulg de nea topit

În Karakum.

Sumitaku KENSHIN (1961-1987)

* * *

Suspendate în noapte

Sticla pentru perfuzie

Şi luna albă.

* * *

Dimineaţă liniştită.

Nu mai e de făcut

Decât să mi se ia pulsul.

* * *

Ou tare

Descojit

De degetele mele de bolnav.

* * *

Omida –

Chiar de mă târăsc pe pământ

Eu vreau să supravieţuiesc.

* * *

O ceaşcă de ceai

Preparat pentru mine.

Ce mişcat sunt…

* * *

Un acces de febră

Deformează

Luna.

* * *

De va fi să vină primăvara

În inima mea

Ea va găsi vişinii înfloriţi.

* * *

Clipe fără durere.

Lună palidă

În plină zi.

* * *

În noapte

Din ce în ce mai rece

Telefonul negru.

* * *

Începe să cadă ploaia

Astfel bate

Inima nopţii.

* * *

Dimineaţă friguroasă.

Nimic altceva

Decât spatele oamenilor ce pleacă.

* * *

La anunţarea

Taifunului

Radioul prinde să pârâie.

* * *

Doar pielea şi oasele.

Însă acest unic trup al meu

Eu îl curăţ cât mai bine posibil.

* * *

La mulţi ani!

Doar televizorul

Mi-a urat asta.

* * *

Când eu mă ridic

El se clatină –

Cerul înstelat.

* * *

Reţeta limonadei

Fără bule –

Aceasta-i viaţa mea.

* * *

Nu am nimic

În buzunare. Nimic

În afară de mâinile mele

* * *

Morse în noapte –

Vântul

Telegrafiază SOS.

O VESTE EXCELENTĂ!

La Kiev, este în curs de apariţie antologia ПОТРIБНА ВIДСТАНЬ - DISTANŢA NECESARĂ a poeziei române contemporane din Moldova, editată de poetul Volodimir Danilenko, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Ucraineni din capitala ţării vecine.

Pe Leo l-am îndrăgit de la prima cunoaștere. Era mai colțuros decât alții, mai ne-cioplit de dalta ideologică a vremii. Ca o stâncă sau mai bine zis ca o stană de piatră, în care se ascunde misterul sculpturii, niciodată dezgolită până la desuetudine, atunci când se întâmplă dezbrăcarea. Am și pus umărul la săltarea unor greutăți, la ziare-reviste, duse cu apa Sâmbetei sau pe pustii. Parcă din nimic (nimicul fiind financiar), am dat la iveală o samă de cărți, între care celebra odinioară colecție Poezii de duminică.

Când a venit la Chișinău, Leo Butnaru era un băiat de țărani, talentat. Unii, ca și el, s-au mulțumit cu talentul – de obicei, pirpiriu. Mulțumim Domnului, vor fi zis ei, uitând că Dumnezeul nostru dă, dar nu pune în traistă, ceea ce vrea să spună că talentul revendică fortificare prin cultură.

Leo Butnaru este un om învățat și cu remarcabilă ținută estetică. Ni se vădește prin eleganța scrisului, cunoașterea dedesubturilor și plusul de valoare conferit subiectelor abordate. În plină epocă de lipsă de idei, de contemplare fără descoperire a obiectului contemplat, Leo Butnaru practică poezia de idei și, zic, nimic mai frumos decât ideea devenită poezie. Este un poet al răscrucilor cu sine însuși, cu timpul și cu entitățile care populează timpul și lucrul acesta, iarăși, mi se pare nespus de frumos.

Îndrăznesc să spun că, martor fiind, pe aice, el a spart tiparele, când nici nu prea aveam (vorba vine!) acces la tipar. A adoptat expresia postmodernistă înaintea altora, dintr-o necesitate intimă, ca ulterior să trebuiască să reabiliteze postmodernismul basarabean (și nu numai) cu vocație haimanalâcă și vocabularsuburban și cu foarte puțină noimă.Și mai spun cu încredere că – nu autodeclarații sau declarații conjunctural – Leo Butnaru este cap de generație, dacă totuna se pretinde, cumva și întrucâtva, că în Moldova pruto-nistreană există și niște generații poeticești.

Poezia lui Leo Butnaru este de tensiune înaltă, în sensul liniilor de înaltă tensiune cu sârmele (firele, firile!?) zbârnâinde de încordare. Chiar așa: nu vibrânde, ci zbârnâinde.

Încă nu s-a întâmplat ca poezia să omoare, dar nici să fi înviat pe cineva nu s-a auzit. Și atunci? Leo îi găsește următoarea posibilă explicație și logică de a fi: Poezie/ dulce-amară/ pe nimeni nu l-ai făcut/ cu adevărat fericit/ ci doar/ (mulțam și pentru atât)/ mai puțin nefericit/ l-ai făcut.

Suficient pentru ca poezia să aibă și pe mai departe drept la existență.

Ioan Mânăscurtă

octombrie 2016

Leo şi Ioan în 1976

ANTOLOGII NOI, SOLIDARITATE ŞI PROBLEME VECHI

(fragment dintr-un interviu abia rostit)

– S-ar putea spune că nici până astăzi nu s-a produs o – cum să zic? – unificare în evaluarea exegetică a scriitorilor de aceeaşi vârstă, ca generaţie, sau de vârste diferite, dar uniţi de ceea ce se numeşte o generaţie estetică, de pe ambele maluri ale Prutului.

– Din păcate, cam aşa stau lucrurile, răzleţite…Când am început să pătrundem şi noi în literatura română, criticii importanţi de la Bucureştiîncetaseră să mai citească literatură pentru documentare, contare, evaluare. Nu mai citeau pentru aşa ceva nici ce se edita în dreapta, nici ce se edita în stânga Prutului. Era absolutul drept al domniilor lor cum procedează, de unde, pentru unii, mai întâi, proiecte şi angajamente politice de partid, după care au venit funcţii mai mult sau mai puţin importante socio-culturale sau diplomatice. Redutabilii exegeţi se opriseră la vrafurile de fişe, presupun, despre literatura română, pe care, „topindu-le” în studiile şi portretele de autori comentaţi până la acel moment, purcedeau la elaborarea istoriilor literaturii române. Astfel că unii scriitori din stânga Prutului, nefiind citiţi până la acel moment, nici nu au intrat în respectivele tomuri. Şi nu e strop de rea intenţie când spun că, în fine, istoriile scrise în dreapta Prutului, fără scriitorii pruto-nistreni, nu sunt împlinite. Unde mai punem că în ele au intrat destui autori din dreapta Prutului care sunt inferiori celor mai buni colegi ai lor de la Chişinău. E o stare de fapt şi nu una care să provoace nemulţumiri, animozităţi etc. Cu timpul, lucrurile au început a se mai aşeza, mai multe dicţionare de literatură editate la Bucureşti dând şi informaţii despre fenomenul literar din stânga Prutului, despre scriitorii din Estul Moldovei/ României istorice. În istoria sa, Ioan Holban a introdus mai multe portrete ale scriitorilor de la Chişinău.

– Plus vechea problemă a antologiilor panromâneşti, din multe lipsind poeţii foarte buni din stânga Prutului…

– Da, un plus ca un… minus… Să dau un exemplu relativ recent: a apărut, în variantă bilingvă (cu traducere în engleză) ceea ce se numeşte „Antologia de poezie a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2015”, incluzând 31 de poeţi „aleşi de Uniunea Scriitorilor”, care, se zice în scurtissima precuvântare, „sunt chiar şeherezadele tranziţiei”. Ei bine, şi aici e rău: nu este inclus niciun poet român din stânga Prutului, chiar dacă, exact în primăvara acestui an, într-o competiţie cu confraţi redutabili din dreapta Prutului, echipa Filialei Chişinău a câştigat Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de USR! Păi, din cei care au fost „învinşi” există în enciclopedie, însă dintre învingători – ba! În schimb, există o autoare de care, în tot timpul tranziţiei (luat de măsurător în precuvântare) şi până la el, cam nimeni nu a ştiut ceva de doamna respectivă, inclusă – să vezi! – atât de „brusc!” – chiar printre cei mai importanţi, cei mai barosani, „cei aleşi de Uniunea Scriitorilor”. Plus că – un uriaş minus: ce fel de poetă română e doamna, dacă publică în această „antologie” un text al ei în… limba engleză, care nu are varianta originalului acestei selecţii – româna? Ce a povestit cititorilor, literaturii române timp de 25 de ani, ba chiar mai mulţi, îndărăt, această Şeherezadă, care nu a apărut cu texte nu că în cărţi, ci barem în presă?

Pentru a îndreptăţi astfel de bizarerie, e dat un argument: „Câteva (texte – n. m.) au fost scrise direct în limba engleză, lucru care se întâmplă din ce în ce mai des la poeţii români de la o vreme încoace”. Chiar aşa, tot mai des?... Nu-mi vine a crede… Iar dacă sunt autori din România care scriu în engleză, – să fie sănătoşi! Însă dânşii deja nu mai sunt autori români. Aşa înţeleg eu.

Dar nici în similara Antologia 2014 nu fusese introdus vreun poet redutabil de la noi!

Aşadar, pe vechi, stăm prost cu principiile, criteriile de antologare… Apoi stăm prost nu doar cu valorizarea, ci şi cu onestitatea… Pentru că, dacă valorizezi incorect, ori eşti incompetent, ori neonest…

Cine ştie, poate cineva dintre cei 31 de colegi incluşi în antologie s-o fi gândit să cedeze spaţiul pentru un text de-al lor vreunui poet bun din stânga Ptrutului… Da, nu este exclus să se fi gândit … Dar… Poveste veche: nu până la capăt şi nu suficient de generos s-o fi gândit…

Pentru că antologatorii pruto-danubieni, uneori şi ei autori ai antologiilor pe care le regizează cum le regizează, nu sunt corecţi cu poeţii pruto-nistreni, unii dintre care, fără îndoială, sunt superiori negeneroşilor, egoiştilor, poate că chiar infatuaţilor, aroganţilor. E drept, aceste anti-calităţi, numite ultimele aici, nu prea sunt exteriorizate, însă uneori pot fi citite pe chipul vreunui coleg, ce se arată mereu nemulţumit sau doar plictisit de viaţă şi literatură. De propria viaţă şi de literatura altora. El, plictisit, din nou lăsând să se înţeleagă că dânsul, în persoană şi creaţie, ar un fel de magistru, de mentor, de expert infailibil, ce ia 10 pe toate liniile (versurilor pe care le comite).

– Dar s-a solidarizat cineva dintre colegii din dreapta Prutului cu opiniile pe care le-aţi emis referitor la trecerea cu vederea a poeţilor români valoroşi din stânga Prutului?

– Am publicat părerea mea pe FB, primul dintre colegi intervenind Liviu Ioan Stoiciu, care a scris: „Sigur, Poete Leo, poeţii de dincolo de Prut fac parte din aceeaşi mare literatură scrisă în limba română... Apropo: voi, când publicaţi antologii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, publicaţi în ele şi poeţi din România?” Eu l-am pus la curent că, spre exemplu, în „Cartea Poeziei”, care se editează anual la Chişinău, sunt incluşi şi colegi din dreapta Prutului. Din câte ştiu, la editura „Cartier” urmează să apară o antologie (poate un florilegiu, să zicem; pentru că nici cea de la USRnu e, totuşi, o antologie, ci o selecţie-florilegiu), traduceri în rusă, în care sunt incluşi şi unii poeţi din Ţară. Dar, pe de altă parte, din USR fac parte şi circa 100 de transpruteni, pe când în USM nu există membri din dreapta Prutului. Nu poate fi vorba de o paritate... perfectă.

Apoi Liviu reveni pe FB la problema cu antologia USR, subliniind că „E impardonabil că poeţii basarabeni nu sunt cuprinşi în general în antologii şi în istorii literare din România”.

Poetul Vasile Dan subliniază că: „Nu există decât o singură literatură română. În rest: discuţii critice legitime, gusturi, opţiuni (corecte sau incorecte, argumentate sau arbitrare, în cunoştinţă de cauză sau infatuat ignorante, relaxate sau complexate)”.

Dacă e se „extrag” solidaritatea din accesările şi aprecierile acestei postări pe FB, printre cei care sunt de acord cu nedumeririle mele sunt poeţii Ioan Matiuţ, Ion Cristofor, Paulina Popa, Paul Eugen Baniciu, Francisca Ricinsky…

Însă, înainte de toate, problema îi vizează chiar pe autorii, poeţii din stânga Prutului care, cu excepţia Silviei Caloianu, Călinei Trifan şi a lui Vitalie Răileanu, ca şi în alte cazuri, nu au reacţionat, rămânând în expectativă, probabil. O fi şi ceva poltronie la mijloc, iar pe de margini poate chiar ceva laşitate, presupun. Pentru că, se gândesc dânşii, un semn de solidaritate pe FB ar putea să aibă urmări nefaste pentru glorioasa lor carieră poetică; urmări ce li s-ar putea trage de acolo, „de la centru”, unde, obligatoriu, numele lor va fi înregistrat şi introdus în condica neagră… Dacă ar fi să judece chiar aşa, sigur că o dau grav în prostie…

– Dar să sperăm că nu e chiar asta din urmă.

– Să sperăm… La un moment dat, am avut un schimb de mesaje cu Maria Şleahtiţchi. Iniţial, discutam ceva politică, economie, întrebându-se colega mea cine suntem noi, ca popor şi caracter. Eu însă i-am propus să restrângem noţiunea de noi, ca naţiune, rezumând-o, la acel moment, la noi, la scriitori, amintind că, vreo 2-3 zile în urmă, eu publicasem pe FB o nedumerire, intitulată „Antologie nouă, probleme vechi”, în răstimpul trecut convingându-mă că iubiţii noştri colegi tac mâlc (chiar dacă eram sigur că văzuseră postarea; unora le-o trimisesem personalizat): tac, de parcă nici nu ar exista. „Au caracter, probabil...”, conchideam. La care Maria îmi răspunde că, da văzuse postarea, „dar mi se pare, cum să zic? umilitor şi nedemn – cam aşa – să tot spunem că sunt şi aici poeţi, de vreme ce «negociatorii de imagini şi valori» de pe Dâmboviţa cred că nu sunt şi chiar dacă, prin absurd, vor fi fiind, nu vor să ştie de ei. Nu vor şi asta-i tot. Cum zici tu – povestea e veche. Nu e mai bine să scrii, dincolo de canoane şi antologii? Eu cred că este o soluţie de luat în seamă”.

Oricum, şi aceasta e o poziţie, deja. Şi are rezonul ei. Însă eu cam cunosc dedesubturile, „caracterele” şi mă gândesc şi la altceva...

Leo BUTNARU

· De îndelung călărit al pegasului poţi avea hemoroizi precum cavaleriştii obişnuiţi.

· Cine nimereşte mai des după gratiile închisorii – întrebarea sau răspunsul?

· În general, Muzeul Figurinelor de Ceară e un fel de Adevăr de Ceară.

· Din oarece greşeală, uneori omul poate crede că-i fericit.

· Există cărţi atât de voluminoase (unele şi consistente), încât ai putea să le cuprinzi pe după umeri, ca pe un prieten. Spre exemplu, „Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.

· La casa nouă, nici nu ştii la ce să dai drumul mai întâi – pisicii sau unei lacrimi…

· Pustiu: ce de-a nisip şi niciun struţ!

· Furtuna magnetică mişcă uşor mandibulele celor cu dinţi metalici.

· Anunţ: „Spun poveşti pe credit. Şeherezada”.

· Inimaginabil ce se poate întâmpla cu/ în imaginaţia (omului)!

· Îmi vine în minte soarele… pentru că mintea omului e vastă, cât cosmosul…

· Logic vorbind, Ziua de Apoi e chiar Noaptea de Apoi.

· Ruinele nu se lasă – arată a materiale de construcţie, vor să redevină casă.

· De obicei, când imaginea cuiva apare în oglinda istoriei, ea nu-i mai poate apărea şi în oglinda obişnuită.

· Cele mai gustoase sunt fructele şi legumele mâncate înainte ca mintea ta să reuşească a le infecta cu atenţionări din wikipedia.

· Precum sunt organizate albinele, furnicile, probabil şi ele se gândesc la salvarea lumii, ştiind că, dacă ar dispărea lumea, dispar şi ele.

· Teatrul, cum a venit, aşa a şi plecat, dar subiectele pieselor lui Caragiale au rămas să facă ravagii în sat.

· Care ar fi considerate ruinele cele mai celebre? Ale Troei? Cele de pe Acropole?... Dar vă imaginaţi ce ar însemna ruinele Mausoleului lui Lenin?!

· Alcoolul nu uneşte artistul cu arta, ci cu poporul.

· Marijuana nu apropie creatorul de artă, ci de tineret.

· Omul este imprevizibil chiar faţă de sine, iar alter ego ar fi modalitatea de a te ţine la o distanţă nepericuloasă pe tine – de tine însuţi.

· Parlamentul mi-e prieten, dar mai prieten mi-e adevărul.

· Şi totuşi, a fost o speranţă slabă: a murit prima.

· Speranţele degresate ale grăsanilor.

· Precum rădăcinile, adevărul nu e obligatoriu să fie frumos.

· Scopul scuză mijloacele… care sunt tot mai puţine, mai puţine… criză economică, asta e…

· Nu este exclus ca, după ce Artemis l-a transformat pe Aktaion în cerb, care a fost sfâşiat de ogari, ea, zeiţa trufaşă, să fi devenit Muma Pădurii.

· Păpuşile ca păpuşile, când le înclini, spun „Ma-ma! Ma-Ma!”, însă asta e cu defect de fabrică: înjură de mamă!

· Talentul nu e ca banii care se pot schimba pe alţi bani. Talentul nu are o valoare de schimb, ci una unică, absolută.

· Uneori, ca să nu fugi de pe câmpul de bătaie – nu alerga spre el.

· Sigur, mă împac cu gândul că… Deoarece e mai uşor să te împaci cu gândul, decât cu sentimentul.

· După ce i s-a realizat visul şi-a dat seama că de fapt nu era visul lui.

· Tu crezi că ierbii nu-i place să se vadă în oglindă? Fă-ţi pantofii lună!

· Asta e: odată ce există bandă rulantă, există şi contrabandă rulantă (pe Mercedesuri, BMW-uri, Toyota atc.)

· Nu o dată, leşinul e cădere în nesimţire din prea multă simţire.

· Pentru ca să scrii proză, trebuie să ai măcar o concepţie cât de vagă despre poezie.

· Între ruine şi dărâmături există o mare deosebire. Spre exemplu, ruinele pot fi Acropole, Capitoliu; în genere pot fi Grecia sau Roma Antică, pe când dărâmăturile nu sunt decât ceea ce sunt: dărâmături.

· De fapt cucul e un Nevermore discret, ceva mai redus, dar nu cu mult, decât cel al corbului.

· Nu pot suporta nici chiar propriul destin, dacă el încearcă să mi se urce în cap. La cap – mai merge…

· Am să-ţi trimit o casetă video ca să vezi cum n-am ochi să te văd.

· Buget şi bujie: Când suntem bugetaţi – avem ceva bani. Când suntem bujietaţi– avem scânteia.

· TrOrfeul de Aur.

· Acest personaj literar e atât de obişnuit, încât, la capitolul originalitate, mai că fiecare cititor îi este superior.

· Fructieră pentru mărul discordiei.

· Cel mai greu e să scrii partea introductivă la introducere. Şi tot aşa, în descreştere…

· De la Marele Drumal Mătăsii – la drumul otova al celofanului spulberat pe toate drumurile.

· Doamnă, cam tragi mult la cântar. Nu este exclus să ai o piatră pe inimă…

· În raport cu alter ego eu nu sunt decât o minoritate personală.

· Când, în mijlocul unei naţiuni predominante, încetezi să te mai simţi minoritar, înseamnă că ai devenit personalitate.

· Ce ochi vii ai! Ca nişte aşchii de viaţă.

· Sentimentul nu poate fi confundat cu nimic altceva decât cu presentimentul. Ba chiar viaţa noastră întreagă e mai mult presentimente decât sentimente.

· Viaţa omului este o permanentă înşiruire de întârzieri. Din acest motiv unele întârzieri nici nu se mai întâmplă.

· Ce a fost uitat – uitat rămâne. Reînnoirea memoriei e pentru viitor, nu pentru trecut.

· Scrisul din Basarabia nu înseamnă o ţidulă într-o sticlă aruncată în marea literaturii române; mai curând literatura din Basarabia înseamnă însăşi sticla ce ocroteşte scrisul.

· Depinde pe ce mâini cazi: ar putea să te înalţe!

· Cu cât timpurile sunt mai grele, cu atât mai uşoare devin femeile.

· O fi el că fericiţii nu au nevoie de ceasornice. Dar totuşi, oare câte fuse orare sunt pe durata raiului?

· De când li s-a furat marea, basarabenii au mare rău de mare.

· Te umflă râsul. Te-ar putea dezumfla râsu-plânsu.

· Când spune că nu minte, mincinosul rămâne consecvent cu sine însuşi.

· Acestui politician feroce şi omniprezent i se poate spune: omul-Haită.

· Conform coloraturii penetului unele păsări parcă ar purta sutien. Amintiţi-vă care anume…

· După cum luă arginţii, ceilalţi apostoli au înţeles că Iuda e stângaci.

· Ce sunet straniu în orchestra simfonică! – Proteza dentară a toboşarului căzu peste talgerul de aramă…

· Toast: Aş vrea să ridic acest pahar, dar şi Patria, pentru Victorie!

· Pe timpuri, aveam impresia că recruţii cu ochi albaştri se întorceau din armata sovietică având deja ochii kaki şi complexul lui Oedip faţă de falsul lor „tată-stat”, faţă de falsa lor „patrie-mumă”.

· Uneori Ulise pare a fi mai viu decât zămislitorul său Homer, alteori Homer pare a fi el însuşi Ulise, astfel că situaţia, cum s-ar spune, revine la normalitate; e una fifty-fifty.

· Peregrin prin ţara nimănui – e memorabil spus, dar nu şi corect, uitându-se de Dumnezeu…

· De la Mono la – Stereo Lisa.

· Avante! – Chiar dacă şi în această tranziţie, precum în toate celelalte, creşte cererea la tranchilizante – Avante!

· Uneori amintirile ard ca fierul călit… şi se face atât de frig…

· Ochelarii de singurătate sunt ca şi cei de soare – negri.

· Şi vine un timp când ai bani mulţi şi tocmai atunci – în loc să ţi termine banii, te termini tu…

· Şi ea îi spuse poetului: De ce-mi dedici poeme? Dedică-mi viaţa!...

· Înaintea somnului definitiv nu cască nimeni, chiar dacă rămâne cu gura căscată…

· Pentru ciclop ochiul al treilea nu contează; contează primul şi unicul ochi; sau poate şi ciclopul are ochiul al treilea, dar numai pe acesta.

· Motiv de romanţă intitulată „Să ne cunoaştem vecinii”. Spre exemplu, faţă de înjurăturile româneşti cele ale polonezilor mai să pară texte pentru romanţe…

· Aproape proverbial, cum se mai întâmplă în folclorul nostru, celor de la Fisc le-am explicat frumos, nicidecum sperios: Nu am venit că am venit, ci am venit că nu am venit… Dixi!

· Ce mare păcat e să cazi în pesimism, atâta timp cât există multe alte păcate, care ţi-ar putea da o rază de optimism…

· Străzi, trotuare… – ce destin greu mai au şi fetele astea uşoare!

· Seară de seară, după spectacol, iară şi iară, se laudă marioneta, desueta: „Dumnezeu m-a tras pe sfoară!...”

· Aceasta e forma definitivă a sentinţei: Cam toate guvernele consideră că poezia dăunează grav sănătăţii…

· Ah lume, lume, cam asta ţi-e soarta: Cu cât rămân mai puţini Oameni, cu atât e mai mare gloata…

· Ca să obţii coroană, mai întâi: Jos pălăria!

· Asta e cu migraţia: uneori, când pleacă muza – vine inspiraţia.

· Unica pată albă în neagra dispoziţie (de trupe) fiind albul steag al capitulării.

· Ralanti: Paraşutiştii ca nişte decadenţi lenţi…

· La început a fost cuvântul şi îngerii naivi au strigat în cor: „Ura!” Însă a doua zi a apărut cenzura…

· Şi uşor altfel, domnule Blaga: Atâta linişte-i în jur, încât se aud cum zboară cuvintele înaripate…

· Şi cota frecvenţei localurilor cu jocuri de noroc vorbeşte despre starea optimismului în societate.

· Paradoxul e că foarte mulţi lipsiţi de geniu se tot dau cu părerea despre ce este şi ce nu este totuşi un geniu… Mu-u-u!!...

· Pentru adevăr trebuie să lupţi pe viaţă şi pe moarte. Iar dacă eşti în stare – pe viaţă, pe moarte şi pe nemurire.

· Antagonismul perfect este inclus în natura desăvârşită a sferei, învederat de cele două emisfere care îşi întorc spatele una celeilalte.

· Film: O clipă-două în care litera pe care o încondeiezi e desen animat.

· Între câinele ştiutului şi lupul neştiutului – derutata zebră a îndoielii.

· Dat fiind că scriitorii în vârstă sau foarte în vârstă, ca să nu zic senili, de mulţi ani nu mai frecventează circul, câte unuia din ei i se face favoarea de-a fi invitat la Stockholm la decernarea Premiului Nobel.

· Ah, domnule ba-Bach! Ce înălţător sună în tuburile de orgă trâmbiţele Judecăţii de Apoi…

· Bonsaï: Şi-a cultivat destinul, dar nu şi l-a prea crescut…

· Sus, otova, făgaşele vidului.

· Pustiul – La Salle et le sable de pas perdus…

· Doctore, mulţumesc, deja coşmarurile nu mă mai chinuie; pur şi simplu, am renunţat la o carte de căpătâi: la Dostoievski.

· Vitrine, vitrine înluminate… Cosmosul cosmeticii… Moda? – O! atâtea erori elegante…

· Punctele ei carnale bineînţeles că – simbolic – sunt puncte cardinale.

· De multă vreme nu am mai citit critică literară, dar, probabil, din vreme în vreme ar trebui să mai văd ce de-a prostii se pot spune despre Poezie…

· Corbul alb, lebăda neagră – moartea cu viaţa se leagă.

· Când vezi cum se spulberă păpădiile din cimitir, nu ţi se pare că în ele se suflă din… pământ?

· Pe roata olarului argila improvizează dansul buricului.

· Faraonul ajunge – minimum – mumie, maximum – neant, sau viceversa.

· Omul Creator de Dumnezeu în fantezia sa înspăimântată, înspăimântându-l şi pe Dumnezeu pe care l-a creat gata disperat.

· Oamenii liberi vorbesc de la egal la egal; sclavii vorbesc de la inegal la inegal.

· Timpul trece, spaţiile rămân.

· Cel mai simplu bilet de călătorie: „Charon. 1 ort”.

· Naţionalist cosmopolit ca ţiganii.

· Grea sentinţă, să fii condamnat doar la tine însuţi!

· Semnul întrebării? – Un Quasimodo, un cocoşat al ortografiei.

· Drept constituţional şi dreaptă extra-constituţională, adică geometrică (nu, Doamne fereşte, politică!).

· Cocuţă dintr-un ştiulete de porumb îmbrobodit cu un petic de pânză – celebra Barbi a satelor de cândva.

· URSS – nume rămas în arhive de pripas.

· Nu sunt deranjat de greutatea pe care o are un baros, ci de faptul că acesta arată… hidos.

· Frizeria „Samson şi Dalila”.

· Surdomuţii – ca zece limbi degetele mâinilor.

· Doamnă de vârsta a treia şi ceva.

· Vârsta a treia e spornică – i-ai tot mai mult o înfăţişare istorică…

· Istoria isterică a războiului rece înmulţită de sovietici cu zece.

· Beijing, 2003. Vorbesc în oraşul interzis, adică sunt un poet liber intern-zis în China.

· Epitetul confortabil– organic – nu poate însoţi substantivul cimitir, însă uneori viaţa e cam tristă, noi avem dispoziţie (proastă, dar am dori să mai şi zâmbim), astfel că însoţim substantivul cu epitetul respectiv: ce cimitir confortabil!...

· În orice direcţie s-ar uita – în stânga, în dreapta, îndărăt; pe scurt, privind sferic, pentru optimist totdeauna, orice direcţie, înseamnă – înainte!

· Era nespus de frumoasă, încât cu greu ai fi crezut că dincolo de această frumuseţe se poate afla omul.

· Uneori, de un învins trebuie să te temi mai tare decât de un neînvins.

· Chiar dacă dragostea mea nu e platonică, ci diogenică, Platon îmi rămâne prieten.

· Chiar dacă nu eşti minunată, clipă, mai opreşte-te o vreme!

· Cel ce nu cunoaşte geografia ajunge cel mai departe, însă nu unde trebuie.

· Fii tare, revino pe drumul cel drept. Dumnezeu crede în tine!

· Pe poteca spre rai cam creşte iarba…

· De cele mai multe ori, datoria conjugală e în legătură directă cu datoriile bancare.

· „– Uite-aşa zboară, se duce tinereţea…”. „– Cum?...”

· Îngerul coborî din cer. El apropie de înger dozimetrul.

· În Itaca, o bornă cu inscripţia: „Exact în locul acesta s-a încheiat «Odiseea»”.

· În genere, cota vârstei de pensionare a rămas aceeaşi pentru toată lumea, inclusiv pentru Matusalem: de la 63 de ani încolo…

· Când moartea spune „da” sau „nu”, spune unul şi acelaşi lucru.

· Fetie cu termenul expirat…

· …Exploatarea omului de către om a fost pusă la zid, lapidată, dar nu într-atât, ca să fie şi lichidată.

· Omul care trece prin perete fireşte că poate trece şi prin alt om; să rămână în acesta sau să iasă din el.

· Deja de mult timp am senzaţia că aş călca peste un imens balon spart, dezumflat: URSS.

· Pentru ca să vă daţi seama ce poate face un pachet de detergent „Omo”, imaginaţi-vă un elefant din spumă!

· Hippi-end.

· Ultima speranţă – magia: numai ea ar putea anihila mafia.

· Când vorbeşti cu tine însuţi nu e obligatoriu vorba de alter ego.

· Alter ego e mereu în beznă, nevăzându-se nici zi, nici noapte.

· E de presupus că pentru idei mor mult mai puţini oameni, decât mor pentru sentimente.

· De la antropofagie (canibalism) – la robotofagie (roboţii se devoră între ei).

· Pe unii doar leşinul sau letargia îi poate salva de insomnie.

· Aşa e: vrăbiile nu păşesc, ci sar; sărituri ping-pong, ping-pong, ping-pong…

· Mormântul cel mai viu dintre toate mormintele: metroul.

· Mare deosebire între Hanul Ancuţei şi Ancuţa hanului!...

· Barca şi rolul ei în barcarole.

· Aţi remarcat? În fluctuaţiile de piaţă cel mai stabil e preţul oţetului.

· À la guerre comme à la guerre! Precum, de altfel, – în pace ca în pace…

· Nu se poate intra de două ori în acelaşi râu. Uneori, nici să se iasă din el a doua oară…

· Viaţa (omului) învinge totdeauna, în afară de o singură dată…

· Deja unii psihiatri au început să-l sfătuiască ba pe un pacient, ba pe altul să nu mai discute despre postmodernism. În caz contrar…

· E descumpănit: Alter ego-ul i-a trecut pe alături, fără să-i acorde atenţie!

· Până la urmă, totul moare sub semnul de întrebare.

· Când trece prea de ajuns, ploaia se transformă în ne-ajuns.

HAIKU MODERN

L. B.

în prezentarea şi traducerea lui Leo BUTNARU

Kakimoto TAE(n.1928)

* * *

Vara trecu.

Ridic storurile

Nu privesc la nimic.

* * *

Un drapel roşu

Pe o stradelă din Nara

Şi luna-n cerul zilei.

* * *

Printre crizanteme

Îmi trec mâinile peste obraji

Ce aspre sunt.

* * *

Durere de dinţi.

Evident, în câmp

Prajii sunt verzi.

* * *

Arm ridicat rămăşiţele

Unui greier.

Din apa în care căzuse.

* * *

Au înflorit lotuşii.

Eu sunt alături de un elefant

Cu urechile scorţoase.

* * *

Albul

Picioarelor pline de noroi.

Ţărm de primăvară.

* * *

Aproape de mine un fluture iernatic.

Marele clopot al templului

Se leagănă uşor.

Takahashi MUTSUO(n. 1937)

* * *

El bate o bucată de cărbune

De o alta de parcă

Ar măsura adâncimea tenebrelor.

* * *

Ea aduce vasul cu apă pe creştet

Încât îi cad stropi

Pe umeri şi pe sâni.

* * *

În ţara mea

Totul cade în apa din cuvele pline

Cu haine de vară.

* * *

Blândă căldură de primăvară!

Sunetele unghiilor pe care le tai

Şi cad.

* * *

Ierburi, buruieni cresc

În intenţia de-a deveni arbori.

Zi de caniculă!

* * *

Plajă la Ichiburi.

Crestele valurilor

Se agaţă de zăpadă.

* * *

Verdeaţa mi-a vopsit

Până şi viscerele.

Două zile-n călătorie.

* * *

În călătorie

Mă trezesc din primul vis al acestui an

Cu valuri care îmi mătură perna.

Sugawa YOKO(n. 1938)

* * *

Ziua în care am pierdut războiul

Nu găsii măcar un colţ de umbră unde să mă odihnesc

Astfel că am mers am mers fără răgaz.

* * *

În final

Abandonând cu disperare toate cele

Rachetele focurilor de artificii.

* * *

Prin aşternutul frunziş autumnal

Chiar dacă drumul urmă ne-ncetat

Iată ici o curbă spre coborâş.

* * *

Hortensii înflorite…

Închipuind pe tatami

Un plan al străzilor Parisului.

* * *

La bucătărie

Prajii sunt spălaţi

Noră nouă.

* * *

Lovind brusc

Boneta de urs a halebardierului

Ucide tăunul enervant.

* * *

La tusea cuiva mă întorn

Unul din cavalerii de gardă din spatele meu

E o femeie.

* * *

Codobatură…

Cerul iernatic

Ca un sughiţ.

Imai SEI (n. 1950)

* * *

Farurile

Luminând o floarea-soarelui

Au murit.

* * *

Primăvara a venit.

Ascult vuietul valurilor

De sub biroul meu.

* * *

Sub un cal

O micuţă şopârlă

Clipeşte din ochi.

* * *

Timp secetos

În delta râului

O mare pendulă sfărâmată.

* * *

Autostrăzile din Tokyo

Seamănă unor viscere

Sub lună plină.

* * *

Un fluture alb apare

Între

Dungile zebrei.

* * *

Iată zeci de mii de locuri vacante

La stadionul de baseball.

Prima rândunea a anului.

* * *

N-am auzit decât pocnetul

Ochelarilor puşi pe birou.

Munte încoronat de zăpadă.

* * *

Ieşind de la cinema

M-am pomenit într-o ciudată noapte-n

Clarul de lună.

* * *

La piaţa de pălării

Am întrebat-o de unde vine.

„Din Israel” mi-a răspuns.

* * *

Eu ies de la cinema –

Panoramată

Lumina lunară.

Natsuiishi BAN’YA (n. 1955)

* * *

Stânca

Zâmbeşte până la cer

Începe un nou continent.

* * *

Cu-ncetul

Un cal negru se înălbeşte

În pădure.

* * *

Durere de ochi

Eu umblu aiurit ca

Un peştişor de aur.

* * *

Muntele fugi înzăpezit

Un profesor operează

Un alt profesor.

* * *

Îmbrăţişarea planetelor

De multe ori depinde

De zvonuri.

* * *

Febra de Genova

Poezia, fotbalul

Şi ambulanţa.

EXTRASE

Книга румынского поэта, прозаика, эссеиста, переводчика Лео Бутнару — настоящий подарок для любителей истинной поэзии. Безо всякой натяжки о его стихах можно сказать словами из его же миниатюры: это –„вселенная, беременная поэзией, это поэзия, беременная вселенной”.

(Cartea lui Leo Butnaru, poet, prozator, eseist şi traducător român e un adevărat dar pentru adevăraţii iubitori de poezie. Fără a exagera, versurile autorului cad sub incidenţa propriilor cuvinte dintr-o miniatură a sa: ele sunt „universul gravid de poezie, care e poezia gravidă de univers.)

Признаюсь честно, мне очень импонирует дар Лео Бутнару доносить свою мысль до читателя максимально ясно, "просто" (я не случайно беру это слово в кавычки, так как в простоте и есть необычайная сложность задумки и исполнения). Так это сейчас редко в современной поэзии!

[Recunosc sincer că mă impresionează harul lui Leo Butnaru de a-i transmite gândul său cititorului maximul de clar, de „simplu” (deloc întâmplător iau între ghilimele acest cuvânt, dat fiind că în simplitate există o extraordinară complexitate a revelaţiei şi interpretării ei (artistice)].

Лео Бутнару, несомненно, владеет "магией метафоры", подчеркивающей изысканную парадоксальность его поэтического языка.

(Incontestabil, Leo Butnaru e un virtuos al „magiei metaforei”, ceea ce şi subliniază paradoxalitatea limbajului său poetic.)

…в книге есть блестящий образец и "сложной"поэзии, что подчеркивает многогранность таланта Лео. Имею в виду "Портреты Фриды, писанные с самой себя" — произведение, стоящее на уровне той высокой гениальности, которая присуща картинам самой удивительной художницы.

(…în carte există şi o splendidă mostră de poezie „complicată”, ceea ce scoate în evidenţă manifestarea multilaterală a talentului lui Leo. Mă refer la „Portretele de sine ale Fridei” – operă ce stă la acelaşi nivel de genialitate, caracteristic tablourilor uimitoarei pictoriţe.)

Olga Denisova,

Literaturnîe izvestie, nr. 8/ 2016, Moscova

integral, recenzia e aici:
http://litiz.ru/nomer.php?id=17040

ÎN CURS DE APARIŢIE LA EDITURA "CARMIDES"

*      *     *

Peste oraşe diferite stelele sunt la fel

Imposibilitatea spaţiului

În pârâu un ciob de oglindă posedă soarele

Se vede peste o mie de verste

Ca nişte legiuni celeste frunzele umede

Freamătă tihnit

Cu aripile verzi

Într-o astfel de zi nu e departe până la cer

Direct din tramvai

Liniştită la-nfăţişare

Sinilie la înfăţişare

Grădina Hesperidelor sacre fecioare

  Oare chiar niciodată nu aţi râvnit să fiţi curaţi?

*      *      *

                                                             Lui Viktor Mamcenko

Vorbeau doi într-o cameră peste lume

Prin geam se vedea o casă de un alb aprins

Pe pereţi erau ferestrele tablourilor – mai multe

Privelişti ale apusurilor

Iar sub duşumea se zbătea adânc o inimă acoperită de gheaţă

Ambii se căinau se autocondamnau

Şi-şi spuneau că feţele negre

Se atinseseră de file albe

Că în negrul vânt al tristeţii

Jalnicii lor îngeri ai plânsului părăsiră cornişa îngustă

Sus în ceruri stătea neşansa lor

Despre care

Tihnit în pădurea de aur

Medita sihastrul într-o groapă de piatră acoperită de cetini

El număra inelele de aur

Ale lanţului cu care pământul este atârnat de cer

  Şi vedea că ele erau deja mai multe

*      *       *

În lumea înălţimilor era înspăimântător de linişte

Acolo timpul asculta abisul

Jos era-nspăimântător de linişte

Printre grohotişurile răului

Doar departe şi arare se năştea câte un sunet

Şi tot atunci se tupila

Într-o spaimă mortală

Doamne ce tihnit e acolo-n lumile înalte

Ce puţin bine

Cum mai tac toţi

Veacuri la rând geniul de sticlă

Citeşte aceeaşi pagină

Numai în faţa altarului

Clericul cântă la un pian negru

Căzând de oboseală

Răpus de somn

Dar sfântul atlet

Nu-şi ia mâinile metalice de pe claviatură

Toate sunetele dăruindu-ni-le

Pentru ca tăcerea să nu sărute eternitatea

*      *      *

Rotindu-ne lent în sensul timpului

Abandonând eternitatea vederii

Noi intrarăm în salonul de fier

Luminaţi de surâsul dispreţuitor

Culcându-ne obosiţi

Şi adormind îndată.

Cine ne cheamă?

Parcă am fi auzit un glas.

Ar fi trâmbiţa ceţii –

Ar fi cântecul violetelor –

Ar fi vioara de zăpadă?

Nu. E mila –

E zângănitul lanţului de fier –

E cântecul de ocnaş al gărilor

Susurat de glasul obosit al toamnei.

O, înduraţi-vă

O, părăsiţi lumea

O, muriţi împreună cu noi

Blestemaţi revărsările zorilor

Timpul cântă-ncet la flaut

Tace, râde

Va trezi roua

Şi în codru fi-va fericire.

*      *     *

Cine ţine minte căderea de cord

Înspăimântătoarea-nfrigurare a pereţilor de sticlă

De parcă s-ar fi rupt din benă

Un fluviu al îngrozitoarelor evenimente

Şi deja venea timpul

Şi deja se apropia clipa –

Tu ţii minte, tu vezi, tu ştii

Uiţi, tu dormi

Şi dintr-o dată ferocitatea se retrage

Se desfac gheare ciudate

Străinul se culcă pe pământ

Şi nu mai năzuieşte la nimic

El deja nu mai ţine minte viaţa

Doarme adânc în ploaia rece

Întorcându-se cu faţa în humă

*      *     *

Năluciri în sferele fulgerelor

Fulguraţiile nu reuşesc

Nu reuşesc să memoreze

Ce vorbeau în foc

Îngerii de-o clipă ai vieţii

Neasemuita viaţă a norilor

Mereu şi-a tot modificat greutatea

Pe înalţii munţi ai zorilor

Se odihneau ei regii

Mai apoi coborând pe pământ

Se strecurau în subsolurile caselor

Ascunzându-se în bezna galeriilor

Adormind în lanţuri negre

Nu reuşeau să memoreze

Pentru cei privaţi de memorie

Sărutaţi înaltele chipuri

Şi-nchideţi peste ele cavourile

Evitaţi să vorbiţi despre ele

*      *     *

E groaznic să te gândeşti: noi am întârziat

Am tot alergat prin negrele împrejurimi

Nimerind la uşi închise

Căzând cu faţa la pământ în subsoluri

Între timp acolo făceau îngropăciuni

Acolo se ţineau liturghii

De trei ori strigam la uşi închise

Şi cu ochii închişi aşteptam răspunsul

Până pe şinele de fier

Se întoarseră munţii de granit

Norii s-au lăsat în abis

Păsările se prăbuşiră-n frigul stelar

Şi precum jalnice năluci de furi

Chefuiam la intrarea-n miezul de noapte

Care îşi strălucea soarele

Aşteptând de milioane de ani

*     *     *

Arde salonul galben

Toţi prânzesc fără mine

„Cine va bea ceai?”

Întreabă Ladia –

Cea mai înaltă

Tânga vieţii mele.

Am atins şi bucuria

Chiar depăşind-o.

Leonid CERNOV (1899 – 1933)

Poet, prozator, publicist, dramaturg şi traducător. Adevăratul nume: Maloşiicenko. A scris atât în rusă, cât şi în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova şi Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului.

S-a născut în oraşul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învăţam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram şi redactor, şi editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând a învăţa în clasa a cincia trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chişinău, unde îşi încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921, rătăceşte prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” şi „Acţiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière şi L. Andreev.

În perioada anilor 1918-1921, scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922, organizează un grup de imagişti ce întrunea câţiva tineri poeţi şi pictori. În 1923, la Moscova, face cunoştinţă cu reputaţii imagişti Serghei Esenin, Anatoli Mariengof şi Vadim Şerşenevici, după care pleacă la Vladivostok. Editează volumul de versuri „Sindicatul demenţilor”, de o expresivitate aparte, de o imagistică fulminantă. Este tentat şi de experienţe în sfera dinamismului sculpturii.

După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioţilor” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiştilor militanţi”. Din acest an, până la sfârşitul vieţii, a editat opt cărţi, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) şi poemul de proporţii „Frontul” (1931).

În traducerea lui Leo BUTNARU

SINDICATUL DEMENŢILOR

Se dedică prietenilor imagişti:

Viktoria Belakovskaia, Serghei Goncearov,

Iosif Kricevski, Gheorghi Fileanski.

Hei, voi, cei cărora vă este parşiv în puturoasele apartamente

În aceste timpuri fumegoase ca nişte lumânări ieftine, –

Haideţi să fondăm, să inaugurăm

Unicul în lume

Sindicat al Demenţilor!

În astă lume mediocră, precum creierul

născutului de şapte luni,

În săptămâni

Hârâitoare ca un onanist înrăit, –

Cu scuipat peste flacăra cerii de două parale

Şi urlet de Dragoste – detunătorule, Deşteaptă-te!

Şi printre cei care atârnă zilnic ca nişte cârnaţi,

Pentru ca valuta, vagoanele şi pielea s-o vâneze, –

Noi acoperiţi de trandafiri înflăcăraţi

Şuierăm în scrâncioburile

Veselei, zbuciumatei, turmentatei Iubiri.

Şi – în loc ca-n birouri sordide asemeni ploşniţei

Să sfredelim cu capul

Plumbul dărilor de seamă, –

Flămânzi, tineri – sufletele să ni le împrietenim

Cu jonglerii de corpuri şi de inimi pascale.

În această viaţă „normală” a prostiei de oaie,

Unde-n putregaiul zilelor miasmele-s de nesuportat,

Noi suntem

Oamenii multicolori,

Bineînţeles – demenţi,

Cărora pretutindeni li se strigă: „Afară!”

.................................................................

Aşadar, s-o luăm spre soare direct prin nori,

În cer curcubeul umerilor noştri de fier să răsară,

Haideţi să fondăm, să inaugurăm – veselul, puternicul

Sindicat al Demenţilor!

(1922)

VREAU SĂ MĂNÂNC

Primitiv tragic

Nemaipomenită întâmplare!

Grăbiţi-vă!

Ieftin de tot!

Deschid dugheana „Schitul poetic”.

Un imens sortiment de exaltări de creaţie!

Nu pierdeţi ocazia!

Cumpăraţi,

Cumpăraţi!...

„Reînvierea bucuriei”,

„Căutarea fericirii”.

Grăbiţi-vă, procuraţi-le la jumătate de preţ!

Pentru dumneavoastră – foarte ieftin.

Năvăliţi! Tăbărâţi!

Pentru un pfunduleţ de pâine de secară – visuri nemuritoare!

Prima dragoste – ceva mai scumpă,

În schimb – ce forţă,

Ce impetuozitate!

200 de bucăţi – cumpăraţi – patul în care

Am petrecut cu muza prima noastră noapte.

Nu glumesc – sunt serios cu desăvârşire:

Un pud de inspiraţie – 300 de bucăţi.

Cumpăraţi!

Cumpăraţi, cât nu e târziu,

Nervi şi sânge cât se poate de proaspete!

Zaharină?

– Nu avem.

Pantaloni?

– Nu ţinem.

Nu aţi dori mai bine să luaţi craniul meu, periostul?

Este cel mai bun mobil poetic.

Vând inspiraţia –

Cu ridicata şi cu amănuntul.

Pentru dumneavoastră – jumate-de-lămâie „Dor de Cer”.

(Stimabili domni, n-ar fi cazul să nu vă mai hliziţi?)

O jumătate de pud de crupe –

Pentru „Freamătul cometelor”!

Că doar poetul are nevoie să iubească şi să mănânce.

Apropiaţi-vă!

Cumpăraţi

Chinuri de creaţie

Aproape gratis – pe un pud de crupe de mei.

Aseară abia am mâncat

Ultima pereche de pantaloni –

Tristeţe... şi soţie.

Zici de aur?

Merele?

– S-au înăcrit!

Scuzaţi, nu ţinem.

În schimb – pentru oricine:

Dementele zboruri ale genialelor gânduri,

Fulminantul foc

Al genialelor poeme.

Ce ziceţi – dracu să vă ia! – 5 funturi de pâine? –

Luaţi cu ridicata:

„Dinamo-iubire”,

„Pătratul gratiilor”,

„Diavolul în cer” –

De-o absolută prospeţime nervii şi sângele!...

........................................................................

Nu vrei, ticălosule?

Nu ai nevoie, jefuitorule?

Valea, hoitule, să râzi aiurea!!

Bubuind cu sudălmi,

Voi închide schitul –

Astfel că nici azi

Nu va fi să mănânc!

Mă duc în vizuină

Să mă umflu de foame,

Inima să mi-o ard în tristeţea mondială.

Dar ascultă-mă, ticălosule:

„Sufletul nu se va stinge,

Până nu voi simţi oţelul la tâmplă!”

..........................................................

„Iar cu ciocanul în cap –

Zi de zi.

Dar parcă eu aş fi cel ce ar scânci,

Cel ce ar boci în hohote?

Pe piatră săruta-voi urmele prostituatei

Şi voi arunca un:

„Noi

Nu mai avem ce vinde...”

(1922)

A IUBI

I. Luna-lampagiu

Va sări luna-apaş în albastra ceaşcă cerească,

Cu argintul norişorilor îşi va împodobi coafura,

Clătinând huliganic un felinar de aur, –

Iar în inimile oamenilor – iubirea-uvertură.

Şi încă nu va reuşi iubirea

Din sicrie

Mugurii ce se umflă (de bucurie)

Să-i crape spre ziuă, desfăcând cu zâmbetul

Bezna înaltă, –

Dar deja doi martori

Frânta, nervoasa şerpuire-a iscăliturilor –

Şi deja o căsătorie – gata,

E fabricată.

În aceeaşi noapte – al pasiunilor sale câine flămând

Caută la groapa de lături,

Unde şi urmaşul avea să se zămislească.

Iar spre dimineaţă ea – femeia – ar fi fost o prostie să plângă,

Temându-se a se-ntoarce în casa părintească.

Iar spre dimineaţă –

La geam o batistă sfâşiată noaptea trecută,

Iar la masa din Gubprodkom*, ca nişte erori –

Chiştoacele pasiunilor chinuitoare.

Un prânz inevitabil, sub pat – o oală oarecare,

Şi ei – fabricanţii de copii scâncitori.

Şi iar sare luna-lampagiu

În ceaşca cerească prinsă-n albastre inele,

Dând ca la fotbal cu piciorul în mingea focului de aur, –

Dar soţilor, supărat, ce-ar avea el a le povesti?

Poate doar – să schimbe scutecele....

II. Fără un pat pentru doi

Mic-burghez fără bretele,

Aducând iremediabil a provincie,

Obrăznicătură ignorant-fricoasă de actor,

Şmecheraş cu joben,

În ultimul joc pierzând tot ce avea:

„Dacă-i pe bani – mă însor”.

Student lungan, calicit de dreptul roman,

Nimicfăcător ideal, lingău de bucate ştiinţifice, –

Pe sub pereţi, în cafenea, brav, strigă cât poate de tare:

„Mă însor – pentru că iubesc, orice s-ar zice”.

Ei, dar eu ce fac?

Cum să mă gândesc la această căsătorie

Cu cea care în inimă mi-e ca bisturiul vreunui chirurg, –

Dacă, nopţile, despre Numele Tău mi-e groază

Chiar numai şi cu cerneală să plâng?

De-aş fi lăsat măcar cu curentul electric al buzelor

Să mă ating de ale sânilor rubine boltite.

Mie tăcerea – îndelungată şi multă mi-ar prii,

Şi versurile de dragoste în cuşcă zăvorâte.

Draga mea, dragă!

Crezi că-mi vine uşor să suport

Gândul despre zilele de luni ale Iubirii mele?

Căci inima nu mi-e

Decât o gâzuliţă sub piatra de moară

A zilelor viitoare năvălire de steiuri surii.

Şi până nu s-au furişat – năpârliţi, bătrâni – motanii

Obişnuitelor Zile de lucru

Păsările Iubirii să le sugrume –

Arcuşul numelui Tău culege nemaiauzite arii

Din vioara sufletului meu, sublime.

Şi – pe cuvânt de onoare – n-au rost istericalele,

Răcnetele, ţipetele şi trâmbiţele de aramă, rebele.

În căutarea noilor, necunoscutelor Americi,

În oceanul trupului Tău

Rătăcesc corăbiile buzelor mele.

III. pentru că iubesc

Când cancelaristul, descompus sub mape,

Cu putreziciunea cernelii – rezultatul plictiselilor, –

Să-i mai ardă lui de iubire, înnebunit de clătinatul

Pădurilor balansatoare şi trosnetul alarmelor?

Când inginerul – tatăl săgeţilor clădirilor aţintite spre cer,

Sau vraciul – cavalerul morţii – la straja sicrielor, –

De vin şi confort şi pâine ar avea neapărată nevoie, –

La ce dracul atunci le-ai mai spune de suflet şi iubire, bieţilor?

Când un poet tihnit prins e-ntr-o poetică învârtejire,

Încât văzduhul e de foc şi e dureros să respiri omeneşte, –

Năluca iubirii abia de se zăreşte-n depărtare

Şi o muscă ţepoasă doar te enervează, fireşte.

În schimb, când lumânările-s pe neagra catifea,

Când luntrea lunii e – şi nori şi zori ce se ivesc cu-ncetul, –

Priviţi cu ce focuri este luminat

Cancelaristul – medicul – inginerul – poetul!

Acoperemântul lor – brazde stelare, lucitoare,

Aşternutul lor – sărutul ierburilor în nemărginire,

Drapelul Iubirii – astrologul dement

Pe perinele dreptului la iubire.

Iar ziua, Dragostea – ca durerea de dinţi,

Şi alcovul ei este chiar pâinea.

Însă orice răsărit – dragă, ştiu, –

E al văduvei transparent văl de doliu.

Iar când, abia atingându-mă cu buzele

Betelor litere, noaptea şoptesc numele Tău, –

Numai în aceste clipe se aude între noi

Al iubirii fir tors, înnodat auriu.

Şi când al mâinilor mele Celsius înnebunit

La soarele Sânilor tăi arată plus 100 de grade, –

Trupul ţi-e trenul expres pe şinele buzelor mele

În ziua Orientului ce flacăra-şi arde.

Iar când a patului luntre scuturată

Unduieşte în valuri de uncrop – spre zero – pe

Asfinţitul însângerat, pământesc,

Al buzele Tale şi-al buzelor mele,

Zic: „Nu mă însor – pentru că iubesc”.

(1922)

__________________

*Gubprodkom (Gubernskii prodovolstvennâi komitet) – Comitetul alimentar de gubernie.

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

experienţa dinamismului sculpturii

Ţie, celei care-ai incendiat monoplanul patului meu,

Pentru ca aviatori arzând de vii –

Noi în Eternitate să zburăm,

Ţie în Evanghelia pasiunilor – „A Doua Mamă a Domnului,

Unică în Iubire printre oameni”.

Sunând, tremură dinamul trupului Tău,

Pe scaunul electric spre-a mă executa, infractor, târându-mă.

Iar eu cu firele buzelor –

Pe marmura călită,

Binecuvântez moartea şi Călăul.

În Marele ocean zbuciumat al trupului Tău

Apare al submarinului meu periscop.

Şi, dintr-o dată, –

Cometa buzelor Tale

Trecu şuierător peste piept,

Căpitanul alegându-se c-un meteor în frunte.

Însă pe culmile sânilor – de rubin turnuri de veghe –

Radioul fără fir al inimilor.

Şi ale telegrafului buzelor – disperate scânteieri:

„...corabia... focul... naufragiu.. sfârşit...”

Şi, înecându-mă cu uncropul ardorii Tale,

Fost-am mort întreaga noapte,

Scurtă precum clipa,

Iar dimineaţa – pântecul Tău, aerodromul dorinţelor,

Pe care în fiecare zi se află

Biplanul buzelor mele.

Şi bogomilii braţelor rugător şi cu însufleţire –

Abrupte-ndoituri ale buzelor înflăcărate,

Acolo, unde pe Alpii fremătătoarelor coapse –

Ca un curcubeu purpuriu

Se văd urmele dinţilor mei.

Iar ceva mai departe –

Însemnele sângerii ale sărutărilor,

Unde se ascunde dorul nopţilor mele,

Cămila buzelor

Şi ale Sicriului Domnului călcâie,

Pentru-a aprinde-acolo, hohotind de plâns, lumânarea limbii.

Proiectoarele ochilor mei şi motocicletele buzelor

În razele pletelor Tale – ca luntrea în păpuriş.

Peste faianţa chinezească-a ceştilor-rotule –

Hristos Îndureratul

În Marea Marmara a picioarelor.

Iar electromagneţii rădăcinii nasurilor noastre

Nu-i vor stăvili nici fiara, nici duşmanul.

Limba mea, ca un blindat în flăcări,

Caută salvare-n golful alunecoaselor Tale buze.

Şi colo, unde de la ceafă spre locul dintre omoplaţi

De la gât în jos

Pe-a spatelui Tău şosea –

Automobilul buzelor mele să zboare şi să cadă

Şi să atârne-n aer peste-ale coapselor valuri.

Ce zeu mi-a predestinat aceste chinuri –

Cu-a buzelor sanie de-a urca

Pe munţii umerilor înzăpeziţi?

Acolo ca şerpii nesăţioasele braţe,

Şi eu pe ele

Ars de soare să mă culc.

Înnebunit de bârfele şi molfăitul bazarului,

Pe mine de Tine

Să mă prind cu cuiele lacrimilor, –

Pentru ca-n lumea aceasta, fără-a excepta comisarii,

Să poată şi alţii a-şi creşte durerea

Şi să iubească,

Precum mie mi-e dat.

Precum Golgota Pasiunii viaţa îmi atârna,

Nu ştiu –

Din pieptul tău să sorb primăvara, –

Şi pe crucea

Însetatului tău trup

Pe mine, Hristosul,

Cu cuiele caznelor mă voi răstigni.

(1922)

ŞI TOTUŞI SE ROTEŞTE!...

Pentru Serghei Esenin,

Anatoli Mariengof,

Vadim Şerşenevici

Pe otgoanele versurilor

Scămoşate-murdare,

Precum burlacul sufocându-se de povară şi munci blestemate,

Eu trag edecar la nu mai ştiu ce monstruoasă sărbătoare

Această barcă cenuşie a zilelor înmuiate.

Rimele dure au făcut bătături

Pe neatinsul trup

Al virginului

Suflet al meu.

De la explozia consonanţelor,

De la arsura din gâtlej

E foarte dureros să respir,

Să trăiesc e nespus de greu.

Şi totuşi eu cred în monstruoasa sărbătoare,

În colosalul soare din ochii oamenilor

Şi că peste munţii zădarnicelor secole curând

Într-o mare Bucurie va fi să domin necesara unealtă.

Şi în fiece secundă tot mai sus şi mai sus

E scămoşatul ţipăt al venelor mele aeriene:

„Nici cu un piston mecanic n-ai putea stoarce

Din cilindrul sufletului această credinţă

în Ziua aşteptată!...”

(a 1923-a iarnă)

DUPĂ FURTUNA PASIUNILOR

Geniului pictoriţei Viktoria Belakovskaia

Nu importă de-i aşa sau altcumva,

După fiece furtună-a pasiunilor, greu,

Corabia mea îndelung se repară

La cheiul sufletului Tău.

Şi când de la turbările din miez de noapte

Cârma e bucăţi şi velele – zdrenţuite, toate,

Calea mea totdeauna e trasată

Spre golful nostalgiei înluminate.

Însângerat de Iubirea de cândva,

Beau linişte pe umărul Tău.

La altarul ochilor Tăi

Acelaşi păcătos nebun rămân mereu.

După ce mă schingiuiră la stâlpul cruzimii,

Ei se duc, nemila tăinuindu-şi-o cumva.

Numai Tu, icoană făcătoare de minuni,

Rămâi în beznă a-mi lumina.

Iar când inima-mi este un crater – atât,

Mi-e tare credinţa, curată şi dulce:

Tu vei veni, Maică a Domnului, Tu vei veni

Întru-a mă coborî de pe cruce.

(1923)

ECHILIBRISTICA IMAGINII

(„Iarmarocul visătorilor”)

Noaptea – grajd de diamant în care noi am muls

Ugerul cerului, unde ţâţele-s în lumina stelelor.

În clopotniţele Inimii arama sunarăm

Noi – paracliserii Pasiunilor.

În abecedarele Iubirii –

Columbii caligrafiei solare,

Acrobaţii dementelor mângâieri.

Sofalele poeţilor – să se-nece cu bronz

(Al lunii rănite ochi batjocoritor).

Cardinalii Pasiunilor – Aleluia turbărilor,

Arzătorii nocturnelor dinamo-vise.

Noi – geambaşii mortalelor sărutări

Şi vagabonzi în împărăteasca Iubire!

Noi – coţcari în propriul nostru Ecleziast,

Noi – în birtul chinurilor –

Mezatul Dragostei.

Noi – ferestraiele de traforaj ale Fericirii

De-a fi descoperit exultantul Bordel!

La bazarul drojdiilor – din nou echilibrişti,

Contra molimei iluziilor –

Suntem în Teatrul Revoltelor – artiştii cei dintâi,

Fiecare cu micul său soare purpuriu

Al pieptului plescăitor!

Însă în spelunca stelară facem tandem monist –

Diavolul şi Domnul pe o singură cruce.

Noi – vagabonzii Fericirii, noi – imagiştii,

Speculanţii turbanelor, diaconii Pasiunilor,

(1923, aprilie)

POEME DIN PRIMELE MELE DOUĂ CĂRŢI, INCLUSE ÎN ANTOLOGIA COTA DE ATENŢIE, 2016

ARIPĂ ÎN LUMINĂ

(Cartea moldovenească, 1976)

PEISAJ

Purpuriu e tractorul

trecând peste câmp – enorm

mac sunător

ce-şi afânează solul din

jurul propriei sale tulpini.

Hei, hei!

Cum e

trac-to-ris-tu-le

ziua întreagă să vezi ciocârlia

dar

să n-o auzi?!

1971

DIPTIC CHIŞINĂUIAN

L o c

Locuiesc pe strada Frumoasa,

în partea oraşului unde

turnul televiziunii străbate asfaltul

precum Osia Lumii.

Aici totul e foarte concret

concomitent – neobişnuit

zi şi noapte persistând o

stare de lumină

şi sunet

vibrând printre nucii vecini cu

plopii ce par

uriaşe bujii la arderea internă a

oricărui anotimp;

aici – unde vrejurile viţei-de-vie se-ncâlcesc lesne

cu cablurile electrice

care la rândul lor se confundă cu

celebre strune –

aici

zi şi noapte persistă o stare de lumină şi

cântec.

A n f ă r ă i a r n ă

Golaşe sunt grădinile,

parcurile oraşului.

În jurul lor – macarale şi

turnul televiziunii

par foarfece întinse ce ar vrea

să croiască

pânza cerului:

şapte ori măsoară,

apoi...

Cade zăpada.

Şi oamenii înfloresc

asemeni crengilor

de liliac

alb.

1972

ELEGIE PENTRU NAZIM HIKMET

Undeva

oamenii şi-au ucis speranţa

şi până la mine ajunge sângele cadavrelor albastre

ajunge ceaţa.

Colorată elegie a văzduhului

presărat cu praful melodiilor orientale

alene suflat din clarinete...

Îmi pun în faţa ochilor inima

şi cânt

spre-a nu vedea despărţirea de ţară.

Rechem pe buze cuvintele

şi cânt

spre-a înăbuşi glasul minciunii.

...şi cânt

totdeauna având

o bucurie minusculă

barem

cât umbra unei sărbători.

1972

PRECUM PUMNALUL

Către amurg

priveam neprihănitele roze

în infime clipe simţind

marile daruri ale odihnei

pe care ţi le-ar putea oferi

o îndelungă duminică doar...

Dar

subit şi crunt

erupse furtuna: izbit orbeşte

ramul îşi repezi spinul

în inima privighetorii oploşite în

boschetul de trandafiri...

1972

MOTIV HISPANIC

Ai! Între albii muri hispanici

negrii tauri ai tristeţii!

Frederico Garcia Lorca

Lăsând toreadorul nemişcat

reuşi să fugă din arenă.

Îşi spunea că la sfârşitul străzii

vor începe

libertatea lui şi tihna...

...dar i-apăru în faţă câmpul roş’-aprins

andaluzul câmp împurpurat

şi-nnebunitul taur îşi înfipse

coarnele-n ţărână

aruncând spre ceruri

rădăcini şi floare

sângele de maci.

1972

AMURG

Îngrijorat
desprind cu grijă
aripile albinei care
s-au lipit de marginea cadei cu must...

Unde s-o duc?
În care stup?

1971

CELEI CARE PLEACĂ ZÂMBIND

Neapărat

şi neapărată apari în toate gândurile

precum e nelipsit conturul soarelui

în desenele copiilor – pe

colbul satului, pe tabla şcolii

pe asfaltul oraşului, porţi şi garduri

pe nisipul litoralului...

Apoi numaidecât pleci din toate bucuriile

îndepărtându-te peste câmpuri arate în care

fiece bulgăre mai mare decât pumnul

ar trebui să fie, pesemne

mormântul păsărilor ce au cântat în cerul pământului

stingându-se peste întinsurile lui

şi, de foarte demult – până astăzi

au tot căzut rând pe rând

înhumându-şi albastrele oseminte

în bulbii ţărânii

cât inima de mari.

Neapărat

şi neapărată pleci din toate bucuriile

precum pleacă dimineaţa din fiece zi

duminica – din fiece săptămână

primăvara – din toţi anii

tu, cea cu lianele viţei-de-vie lăsate pe coapse

cu înrourata gură întredeschisă a zâmbet...

1972

CUVINTE ŞI ANOTIMPURI

Cuvintele se schimbă concomitent cu anotimpurile.

Vorba viei mai întâi se numeşte poamă, ciorchine,

apoi must sau vin,

iar cuvântul frunză toamna îşi schimbă valoarea

în aur ieftin.

Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna

şi rar de tot primăvara

când creşterea fructului aruncă petalele

din cuibul florii.

Vorba verii – cuvântul iarbă –

iarna se numeşte ierbar.

Vorbele verii – privighetoare, ciocârlie –

nu ne umple auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă

iar de se întâmplă totuşi să fie amintite

predestinat au în jur cuvântul colivie –

sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri cu cântec.

Cuvintele apar odată cu anotimpurile.

Când nu sunt folosite – ele

se odihnesc

precum omul.

1973

SÂMBĂTĂ SPRE DUMINICĂ

(Literatura artistică, 1983)

DRAGOSTE

Doar un fir de nisip încape

între inimile noastre.

Din el

perlă ar putea să apară

dar

şi pustiul cu el

poate începe...

SÂMBĂTĂ SPRE DUMINICĂ

Noapte fără griji din săptămână

între sâmbătă şi duminică interpusă

precum semnul de carte ce indică pagini de dragoste

în romane celebre.

Sâmbătă spre duminică blajină e raza cerului

şi o simt între degete împreună cu zulufii de pe

fruntea-ţi lipită de geamul după care –

aceleaşi şoapte –

livada se desfoaie ca un vechi dicţionar de sinonime

ale cuvântului dor.

Şi din atâta infinit, iubito

nici o clipă nu avem de vis

în sâmbete ce dau înspre duminici

când licărul din ochii tăi

e asemeni frunzei de măslin în rouă –

cu sufletul de veghe-n întuneric

pe cât reuşim ne prelungim viaţa

şi în absenţa bunelor culori

noaptea spre duminică trăind-o

ca pe a opta zi din săptămână.

ELEGIE DISCO

Margareta îşi dădu seama că

zboară cu o viteză fantastică.

Mihail Bulgakov

Noapte, lună – disc de gramofon cu

33,5 rotaţii pe minut sonorizând

tristul vals al femeii zburătoare. E

mai departe ea decât

puterea văzului

decât puterea auzului nostru,

însă

şi de acolo recunoaşte acest oraş – unul

din puţinele în secolul XX

în care se aude trilul privighetorii

chiar în centrul lui.

Peste acoperişurile înalte şi netede

ca pistele aerodromurilor

amurgul e precum o cafea ce abureşte

la marginea căreia tremură

buzele fripte ale reclamelor de neon.

Numai în vechea şi îngusta stradă tramvaiul

mai face din când în când lumină

cu geamurile, fugitiv... În strada aceea

Margareta şi-a dăruit şi a primit în dar

primul sărut. Cum mai simţea atunci lumea!

De duioşie

lacrimile-i luminează obrajii şi acum

când ecoul acelor destăinuiri

îl poartă pe buze – vis sfâşiat, vis nevăzut.

(De neatins e trecutul?

Dar poate că răul e trecător precum

Evul Mediu...)

Zbor lin, zbor lin...

În liniştea profundă

aude cum susură sângele care-i cade clar

din umeri – în vârful degetelor

precum veşnica rază a stelelor peste creştet

din senin, din înalt...

Zbor lin. Oraşu-i jos

prea jos.

– Nici aici, departe-n Univers

inimă

să nu fii insulă, cântă

femeia zburătoare.

UNUL DIN AVANGARDIŞTII POEZIEI RUSE

ISTORIA PATRIOTULUI RUS

ÎN VECINĂTATEA AVANGARDIŞTILOR

UNUL DINTRE CEI MAI RADICALI AVANGARDIŞTI

MOARTEA ARTISTULUI

PICTORIŢEI OLGA ROZANOVA

UN ESEU DE RĂZVAN VONCU

DANIIL HARMS - 2 VOLUME APĂRUTE LA "TRACUS ARTE"

SIMPLU: AZI E ZIUA DE NAŞTERE A LUI LEV TOLSTOI

DARURI ŞI AUTOGRAFE DE LA MAESTRUL GLEBUS SAINCIUC (1919 – 2012)

ANIVERSARE GEORGE COŞBUC: 1866 - 1918

APOLLINAIRE: Poeme

HAIKU PRIN SECOLE

POEŢI ROMÂNI ÎNTR-O ANTOLOGIE APĂRUTĂ ÎN LIMBA UCRAINEANĂ

RĂSCRUCILE CU SINE ÎNSUȘI

POLEMIC, DESPRE ANTOLOGII ŞI ONESTITATE

DIN "CARTEA LEOLOGISMELOR"

POEME NIPONE

DINTR-O RECENZIE APĂRUTĂ LA MOSCOVA

UN SUPRAREALIST RUS LA PARIS

UN POET CE REPREZINTĂ DOUĂ AVANGARDE: LEONID CERNOV

Primitiv tragic

A IUBI

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

DUPĂ FURTUNA PASIUNILOR

Geniului pictoriţei Viktoria Belakovskaia

ANTOLOGIA A AJUNS, AZI, ACASĂ...

Purpuriu e tractorul

PRECUM PUMNALUL

Noapte, lună – disc de gramofon cu